Oameni la plajă
Îl urmărim amuzați de mai bine de o jumătate de oră. Are în jur de 40, ușor grizonant pe la tîmple, aș zice că e instalator sau electrician sau chiar mecanic auto, oricum, un om care face ceva cu mîinile lui. A venit la plajă cu o sacoșă mare de plastic de la supermarket. În primele minute și-a căutat locul perfect pentru întins cearșaful. În cele din urmă, l-a găsit: la marginea umbrei unei umbrele din acelea care se închiriază cu două leva, în stînga și lîngă o doamnă singură, întinsă pe un prosop cu un Mickey Mouse, în dreapta. Însă doamnei singure nu i-a acordat vreo atenție specială și nu s-a așezat acolo intenționat. Pur și simplu căuta un loc bun. Mai întîi a delimitat un dreptunghi pe care să-și întindă cearșaful. Apoi, vreo zece minute a netezit nisipul cu piciorul încălțat în șlap. Și netezea, tot netezea… dar parcă nisipul încă mai avea mici dîmburi invizibile, șanțuri mărunte, inadmisibile. A mai netezit un pic și și-a scos cearșaful din pungă. L-a pus pe jos, îndreptîndu i cu precauție cele patru colțuri. Nu părea să aibă vreo cută. „Acum o să se dezbrace“ – mi-am zis. Întîi și-a scos tricoul, l a împăturit și l-a așezat cu grijă, discret, pe un colț al cearșafului. Apoi și-a scos șortul. „O să-l scuture de nisip“ – am zis, de data aceasta cu voce tare, apoi am izbucnit amîndoi în rîs. Și într-adevăr a început să-l scuture, și să-l scuture… pînă cînd ultimul fir de nisip netrebnic s a desprins de pe materialul sintetic. L-a pus, tot împăturit, lîngă tricou. Cu cei doi șlapi a fixat temeinic două colțuri ale cearșafului. La final, și-a admirat îndelung opera. Părea mulțumit pe deplin. După care, fără să privească în dreapta sau în stînga, doar înainte, s-a dus direct spre apă. În urma sa a rămas cearșaful întins impecabil, ca o mărturie de bună locuire a nisipului.
E aproape ora prînzului și soarele e ucigător. Ne-am adăpostit la Ginny, singurul beach bar cu muzică rock de pe mica și aglomerata plajă de la Sozopol. Rock-ul e vechi, de prin anii ’60-’80, Led Zep, Pink Floyd, primele albume Metallica, pe care le și uitasem. Stăm cocoțați pe scaune înalte de bar, sorbim din berea Zagorka, apoasă și vag amăruie (bulgarii n-au nici o treabă cu berea!), picioarele ne atîrnă chiar deasupra plajei. La douăzeci de centrimetri de tălpile noastre goale sînt capetele tunse scurt a două femei – mamă și fiică –, întinse regulamentar pe burtă, fiecare pe prosopul ei. Par că dorm, însă doar zac. S-au aciuiat aici, chiar în buza terasei, fiindcă e singurul loc unde umbra e pe gratis, nu costă două leva. Mama are peste 150 de kilograme, fiica un pic peste sută. Uitîndu-te la mamă, îți dai seama că și fiica va arăta la fel peste cîțiva ani. Nu-și vorbesc aproape deloc, doar își pasează sticla de apă fără să se privească și simți că există un soi de dușmănie între ele. Nu trebuie să fii bulgar sau să le înțelegi limba ca să-ți dai seama că aceasta vine dintr-o serie de frustrări și complexe comune care ies la iveală tocmai la plajă. Merg în apă pe rînd, ca și cum ar fi o obligație pe care o îndeplinesc cu conștiinciozitate. Fiecare dintre ele se ridică cu greutate de pe prosop, apoi își leagănă kilogramele care se revarsă, spre mare. Vacanța lor e un supliciu.
Privită de pe scaunele înalte de la Ginny, mica plajă încadrată de promontorii înalte pare populată de o colonie de foci care zac tolănite și se bucură de soare, din cînd în cînd își croiesc drum spre apă ca să înoate. Trupuri tinere sau cu carnea flască, suple sau îngroșate se îngrămădesc unele peste altele pe cei 500 de metri pătrați cu nisip. A merge la plajă ți se pare dintr odată că nu ține nici de evoluție, nici de civilizație, ci doar de niște instincte primare. Văzuți în ansamblu, oamenii de pe plajă îți par stereotipi și triști. Monotonia plajei e spartă doar de distracția cu „banana“. Din cauza valurilor mari, la fiecare tură se răstoarnă și-i vedem de la distanță pe oamenii care se agită în apă în jurul ei, încercînd fără succes să se urce înapoi pe barca gonflabilă. Se saltă unii pe alții și cînd, în sfîrșit, reușesc să revină pe poziții, „banana“ se răstoarnă din nou. Am senzația că cei care orchestrează toată distracția și tractează „banana“ o fac dinadins.
A trecut aproape o oră, vreo șase „banane“ s-au tot răsturnat, oamenii s-au întors de pe burtă pe spate, s-au uns cu alifii și au mîncat înghețată, cele două femei de la picioarele noastre au făcut cîteva drumuri spre apă, tot în dușmănie și fără să-și vorbească, cearșaful întins perfect e în continuare gol. S-o fi înecat posesorul lui? Nu, e imposibil, un salvamar bătrîn și slab ca un ogar fluieră cu înverșunarea unui polițist care vrea să dea amenzi orice om care ajunge dincolo de geamandură. Doamna singură de pe prosopul cu Mickey Mouse s-a plictisit să-l aștepte pe vecinul ei de cearșaf și a plecat la masă. În locul ei a răsărit un moș. Și-a aruncat șlapii neglijent, în nisip, s-a dezbrăcat în grabă și a rămas în chiloți gen tetra, de un alb îndoielnic. E bronzat pe parcă ar fi trecut peste el vreo 70 de veri pline de soare și nici o iarnă. Și e în formă. Se trîntește pe un prosop de hotel și împroașcă cu nisip cearșaful de alături. Mă gîndesc ce față va face grizonantul pedant cînd se va întoarce. Însă plecăm și noi, ni se face poftă de scoici. După masă, îl regăsim pe prietenul nostru în micul port. Stă liniștit pe o bancă și se uită la bărci. Și contemplă peisajul, și contemplă… După ora de baie, e ora de contemplație.
Iubesc marea din Bulgaria și de oriunde, ritmul vieții de aici, tot acest dolce far niente. Nu stau la plajă, fac cel mult o baie pe zi, cîteodată renunț la ea pentru că mi se par valurile prea mari, apa prea rece, alge prea multe. Sau pur și simplu mi-e lene. Însă tot acest timp irosit care cumva se scurge pe lîngă mine, prin mine și pe care îl cern și îl scutur ca pe nisipul de pe un cearșaf, dar și lumina aceea albă, apusurile și răcoroasele, promițătoarele începuturi de zi, îmi dau puterea să merg mai departe.