„O viaţă bună“ la televizor?

De ceva vreme am renunțat aproape de tot la televizor. Dacă în urmă cu doi ani îmi spunea cineva „Nu am televizor!“ sau „Am televizor, dar nu l-am mai deschis de cîteva luni!“, îl priveam ca pe o ciudățenie sau îmi imaginam că e doar spirit de frondă. Oare cum își petrece serile lungi în care n-ai chef de citit și nici altceva de făcut? Oare cum de supraviețuiește week-end-urilor ploioase? Pe de altă parte, noi, cei care am prins un pic de comunism în anii ’80, ne-am obișnuit ca televizorul să fie un element central al casei, un liant între membrii familiei, chiar dacă transmisia era doar de două-trei ore pe zi. Iar după 1990, în momentul în care „s-a dat drumul“ la televizor, ne-am lipit pur și simplu de el. Tot așa, înțeleg și apetitul exagerat al unor doamne trecute bine de 50 pentru seriale (serialul preferat, orice episod pierdut este o dramă) și pentru emisiuni mondene („înainte“ nu exista ideea de VIP, faptul că acum poți vedea oricînd diferite „personalități“ la TV, ba chiar, la o adică, te poți trage de șireturi cu ele, reprezintă pentru aceste doamne un mic miracol). Nu m-am considerat niciodată dependentă de televizor, însă faptul că am renunțat atît de ușor la el, sau mai degrabă la anumite posturi pe care înainte le urmăream destul de constant, m-a făcut să înțeleg că orice învăț are și un dezvăț. Ei bine, aș minți dacă aș spune că am renunțat chiar de tot. Îmi amintesc de telecomandă tîrziu după ora 10 seara, mi se pare că zapping-ul are ceva liniștitor care îți fragmentează gîndurile, că există filme perfecte „de adormit“ (cu cît mai superficiale și mai comerciale, cu atît mai bine), însă și mai bune sînt programele de tipul Discovery, animalele care își văd de viața lor în junglă și mai ales planete care orbitează în jurul unor stele îndepărtate cu care tu, o făptură neglijabilă de pe Pămînt, chiar n-ai nimic de împărțit. Mai toxic poate fi faptul că nu pot să dorm fără un televizor deschis prin preajmă, cel puțin o parte din noapte, pînă cînd acesta se închide singur. Însă povestea asta ține de anxietate și o poate explica mai bine un psiholog. Ecranul acela rămîne o fereastră deschisă spre o lume în care niște oameni se împușcă unii pe alții, trăiesc drame, sînt vii, așa că tu, anxiosul, nu te mai simți atît de singur în somnul tău.

Nu mă mai uit deloc la posturile „ge­­­­ne­ra­liste“ românești, care pentru mine ar putea să nici nu mai existe, la show-urile din prime-time oricît de bine făcute ar fi ele, la orice emisiune cu capete vorbitoare și un bla-bla-bla care îți încarcă într-un mod inutil memoria și, mai ales, la emisiunile de știri. Îmi iau informația de care am nevoie, într-un mod selectiv, de pe Internet și sînt convinsă că e mult mai sănătos așa. După doi ani în care am anulat orice români (cu sau fără talent, cu sau fără voce) care în timpul sărbătorilor „au petrecut“ în grup, au băut și au mîncat peste măsură și au ajuns la spital, am ignorat cu bună știință „accidentele cumplite“, infractorii, crimele, „teroarea albă“ din timpul iernii și „canicula care face victime“ din timpul verii, îmi dau seama ce orori sau pur și simplu stupidități se revărsau zilnic în casa mea dintr-un ecran. Ca un făcut, și atacurile de panică cu care mă luptam la un moment dat s-au mai rărit de atunci. De multe ori nu sîntem conștienți de modul în care toate aceste informații vizuale amestecate ne umblă prin creier și ce pot ele să producă.

Totuși, tot făcînd zapping, am descoperit două posturi din afara realității la care mă uit uneori din amuzament, deși aș putea spune că mă relaxează. Unul dintre ele este Paprika TV, un post de gătit. N-am nici o treabă cu gătitul, nu vreau să învăț rețete pentru că sînt oricum un dezastru în bucătărie și nici nu mă uit „de poftă“, cum fac mulți. Însă mi se pare fascinant faptul că se poate întîmpla orice în lume, pot cădea Turnuri Gemene, se pot scufunda bărci cu refugiați, se pot bombarda orașe și pot începe noi războaie, în vreme ce pe acest post se toacă impasibil și constant ceapa, se tranșează carnea, se frămîntă cu spor aluatul și se toarnă cu grație glazura peste prăjitură. Un alt post unde, practic, răul din lume nu există se numește Fine Living Network. S-ar traduce prin „rețeaua unui trai bun“. Ce însemană, în viziunea lor, „o viață bună“? Să trăiești și să mănînci sănătos, să faci yoga, să călătorești, să joci golf, să cumperi și să renovezi case. Oare așa să fie? „Viața bună“ se rezumă numai la asta? Dincolo de caracterul „burghez“ al programelor, dincolo de imaginile perfecte ale acelui Occident la care am visat cu toții înainte de 1990, ce se întîmplă pe acest post mi se pare cu totul ireal, o ficțiune. De pildă, în emisiunea Vînătorii de case, cupluri realizate, fericite și zîmbitoare de americani (cu sau fără o droaie de copii) fac cu nonșalanță credite pînă la un milion de dolari (nu se explică niciodată ce sacrificii implică astfel de credite, dacă implică) ca să cumpere case în Caraibe, în Hawaii sau pur și simplu în surburbii rezidențiale ale marilor orașe. Este visul american în cea mai pură și colorată formă a lui, ca o bulă imensă de săpun. Copiii mor de foame în țările din Africa, mai cade bomba, încă un atentat terorist a avut loc în Orientul Mijlociu sau mult mai aproape de noi, în Europa, și ea (soția) intră în viitoarea ei casă, perfectă, și spune: „Nu-mi place parchetul!“, „Blaturile ar trebui schimbate și vreau electrocasnice din oțel inoxidabil!“, „Baia e prea mică!“ Iar tu, telespectatorul, uiți complet de lumea reală, te plimbi împreună cu ea prin casa aia, urci și cobori scările și vizitezi pe rînd cele patru dormitoare, iar la final îi dai dreptate: „Hm, frumoasă casa asta, dar baia e într-adevăr foarte mică!“ Accepți convenția pentru că, din cînd în cînd, ai nevoie de o astfel de „nișă“ în care să te strecori, ai nevoie să-ți imaginezi „o viața bună“ și așa, artificială, superficială, însă atît de confortabilă încît singurele tale probleme sînt parchetul care trebuie înlocuit și blaturile din bucătărie care nu corespund.