O ultimă dilemă în presă scrisă
Cum va evolua presa pe Internet în următorii zece ani? Observăm deja nişte semne ale viitorului în felul în care publicaţiile încearcă să se redefinească în era Internetului. Modelul de pînă acum, cel puţin în cazul ziarelor şi al revistelor, era că plăteai o sumă fixă pentru toate articolele. Nu ştiu dacă acea sumă era plătită pentru fiecare dintre ele, pentru suma lor sau pentru ele plus altceva, dar cred că jurnaliştii trebuie să-şi pună această întrebare, dacă doresc să mai publice în secolul acesta. Tagma ziariştilor se află în centrul unei revoluţii care are, într-o parte, computere capabile să construiască fraze din agregarea conţinutului de pe motoarele sociale şi, în alta, utilizatori care nu mai respectă ideea clasică de jurnalist.
The Economist, I presume?
Internetul a pus la zid jurnalismul şi îi supune pe producătorii de ştiri la o presiune imposibilă, mai mare decît a ciclului de ştiri de 24 de ore. Un ziar local nu are cum să intre-n competiţie cu întreg Internetul, iar ideea de fidelizare a cititorilor este greu de realizat fără nişarea conţinutului şi, automat, a consumatorilor. Adesea citatul succes al publicaţiei The Economist se datorează unei combinaţii fericite de articole semnate anonim cu un limbaj inteligent, dar nu foarte complex, dînd impresia oricărui politician sau strateg „de canapea“ că şi el este înţeles. Cu părere de rău vă informez că vorbim aici de o şmecherie de marketing, şi nu de vreun model de succes. Site-ul publicaţiei are un aşa-numit paywall de toată frumuseţea, adică se oferă acces la conţinut contra unei sume lunare deloc modice. Această soluţie funcţionează nu datorită noutăţii sau popularităţii sale, ci pentru că revista transmite ideea de elitism sau de jucător global.
Revenind la firul principal şi lăsînd cazul The Economist de o parte, este important de menţionat că publicaţiile şi trusturile de presă în general au reacţionat previzibil la apariţia şi dominaţia Internetului. Şi-au redus prezenţa pe net, au cerut bani pentru ceea ce putea fi obţinut gratuit printr-o mie de alte surse şi s-au nişat pe audienţe ori foarte mici, ori au deschis larg paginile pentru tabloid. În România, după ce Internetul a fost îmbrăţişat cu entuziasm şi ziarele puteau fi citite în seara dinaintea publicării, modelul s-a dovedit a fi unul uşor falimentar. La cîţiva ani de la acel moment, cotidienele îşi publică mult mai atent şi cenzurat conţinutul online, dar tot se zbat să obţină profit din reclame pe site-uri.
Articolul, cît e articolul?
Revin şi întreb, deci: care este valoarea unui articol? Este pur şi simplu preţul ziarului, împărţit la numărul materialelor? În nici un caz, deoarece contează foarte mult şi ce alte articole sînt publicate, care este contextul lor şi cum sînt ele aşezate pe pagină. De asemenea, n-ar cumpăra nimeni un ziar cu doar trei articole, pentru că n-ar mai fi ziar, ci fiţuică. Contează şi calitatea hîrtiei, costurile fixe ale maşinăriilor din spatele publicării unui produs fizic, senzaţia pe care ţi-o lasă în mîini un ziar, gestul de a-l deschide larg, mai ales dacă este de mărimea broadsheet şi aşa mai departe. Din cîte cunosc, nu poţi ţine un blog în braţe, dar senzaţia tactilă şi gestul răsfoirii de pagini devin, totuşi, amintiri în ceea ce priveşte mass-media.
În mod evident, se vor găsi întotdeauna ziare din hîrtie sau din vreun alt material (cel mai probabil hîrtie electronică), ca nişă pentru bătrîni, curioşi şi hipsteri.
Ce vremuri, ce mirosuri!...
Trecînd şi peste senzaţiile oferite de un ziar – şi aici vă rog, cu un uşor fetiş, să încercaţi mirosul unui ziar quality proaspăt tipărit –, ajungem la concluzia că Internetul a destrămat modelul economic clasic al cotidianului şi că nu mai contează decît informaţia şi credibilitatea sursei. Cazul poate fi adaptat şi mass-mediei în general, deşi Televiziunea şi Radioul s-au adaptat ceva mai bine la mediul digital. În orice caz, citeşti şi crezi în Washington Post pentru că l-a îngenuncheat pe Richard Nixon. The New York Times e mai în vîrstă decît bunicul tău. Şi totuşi transmiţi pe Facebook ultimul meme cu Philosoraptor sau pozele de pe English Russia. Nu este vorba că n-ai încredere în NY Times, ba din contră, dar nici nu vei vedea meme-uri publicate în cotidian. Pe scurt, orice model de presă care îi prezintă consumatorului o cantitate limitată de conţinut, contra cost, neconectată la Internet şi în special filtrată de alţii în beneficiul său va avea probleme majore cu profitul în următorii zece ani.
Internetul inodor
Din cauza Internetului, informaţia s-a diluat într-un milion de surse. Într-o oră pe Internet poţi citi ştirile internaţionale pe următoarele două zile, dar şi articolele ce ţin de info-divertisment (infotainment, pe limba lui Shakespeare). Agregatoarele de conţinut adună şi unesc ştirile în fluxuri destul de uşor de urmărit. Valoarea unui articol coboară spre zero, dacă nu este „împrăştiat“ în mediile sociale, pe reţelele Facebook şi Twitter. Tocmai de aceea, credibilitatea jurnalistului creşte odată cu capacitatea acestuia de transmitere de informaţii prin reţea, atunci cînd ceri „prietenia“ unei false vedete pe Twitter sau Facebook şi primeşti un articol scris chiar de ea, aceeaşi persoană pe care o vezi, apoi, seara, la televizor. Bref, Internetul şi mediile sociale au transformat jurnalistul într-un vînzător direct de ştiri şi informaţii, senzaţia ziarului în mînă fiind, după părerea mea, schimbată cu o relaţie mult mai directă între cititor şi autor. Asta explică şi popularitatea blogurilor, instrumente de publicare pentru idei personale.
Trusturile de presă au, din acest punct de vedere, o greutate în plus în fidelizarea propriilor jurnalişti. Am amintit de mai multe ori că site-urile unor televiziuni de ştiri conţin şi legături directe spre blogurile personale ale ziariştilor sau prezentatorilor. Este un aranjament pe care variantele vestice ale acestor case de presă ar opri instant orice încercare similară de atenţie. În România, însă, observăm că o bună parte din tagma jurnaliştilor a îmbrăţişat Internetul, publicîndu-şi bloguri personale şi chiar dezvoltîndu-şi branduri personale paralele cu instituţiile la care lucrează. De altfel, este foarte posibil ca jurnaliştii uneori acuzaţi că îşi joacă deontologia profesională la bursa diferiţilor proprietari de trusturi să fie pionieri ai noului model economic, cu plăţi cît mai directe între consumatorii de informaţii şi cei care le obţin.
Mihnea Dumitru este dr. în ştiinţe politice; scrie despre presă, Internet şi politică pe blogul Scrisori din Mahala (sdmahala.wordpress.com)
Foto: L. Muntean