O Românie în culori naturale

În general, în emisiunile TV se vorbeşte despre România numai în alb sau în negru. Ţărişoara este ori o gură de rai şi facem materiale de propagandă deşănţată (cu care nu ştiu pe cine vrem să ducem de nas), ori un spaţiu unde s-au adunat toate relele lumii şi pentru care nu există nici o speranţă. Desigur, cum discursul negativ este cel atît de iubit de presă, tonul majoritar e de lamentaţie faţă de destinul nedrept, de înfierare a racilelor românilor şi de brodare pe marginea celebrei ziceri „ca la noi la nimenea“. E mult mai simplu să fii monocord, schematic şi să nu ţii seama de complexitatea lumii care ne înconjoară. Realitatea este colorată şi făcută din multe nuanţe – este un truism, dar se pare că sînt destui cărora trebuie să le aminteşti din cînd în cînd acest lucru...

Din fericire, există şi excepţii. Am avut plăcerea să descopăr o abordare nuanţată (deci inteligentă) a României în emisiunea

, care propune o serie de reportaje realizate de Irina Păcurariu. (Emisiunea există la TVR din decembrie anul trecut.)

Întotdeauna am considerat-o pe Irina Păcurariu un foarte bun om de televiziune, aşa că nu a fost nici o surpriză să găsesc un lucru bine făcut, ieşit din mîinile ei. Stilistic, reportajele din seria

sînt dinamice, alerte, aşa cum rar vezi materiale realizate în ograda TVR. Iar imaginea României care se desprinde din aceste reportaje este colorată în culori naturale, cu bune şi cu rele.

Vedem poveşti cu „personaje care aparent excelează prin lipsa de spectaculos“ – după cum ne spune chiar Irina Păcurariu, în deschiderea reportajului. „Lipsă de spectaculos la televiziune? Păi, asta-i sinucidere curată!“ – ar fi de părere cei care cred că singurele ingrediente ale actului televizual fac parte din categoria „senzaţional, şoc şi groază“. Televiziunea poate să facă şi altceva – iar asta se vede din reportajele din seria

.

Facem cunoştinţă, de exemplu, cu Răzvan Olosu. El a părăsit România acum 24 de ani, s-a stabilit în Germania, unde a primit 150 de mărci de la statul german, ca ajutor de „instalare“. După cîtva timp, a ajuns director general al Nokia Germania, iar în urmă cu doi ani a demisionat din această funcţie, să-şi facă o firmă proprie. Acum compania lui are filiale în 34 de ţări.

Sau cu Dana Florescu. În anii ’90, după terminarea Facultăţii de Matematică la Bucureşti, Dana Florescu s-a înscris la Sorbona. A plecat de acasă cu 70 de dolari. În 2000 s-a angajat la IBM, în calitate de cercetător, apoi a ajuns la Stanford University, unde a inventat un nou limbaj de programare.

Sau cu tînăra jucătoare de tenis Ilinca Stoica. Anul trecut, a jucat la Roland Garros, Wimbledon şi US Open. Şi trăieşte în România. Tatăl ei, Romeo Stoica, fost tenisman, a făcut un teren de tenis în curte şi a învăţat-o să joace de la trei ani. În ciuda performanţelor de acum, Ilinca nu are o echipă care s-o ajute şi nici măcar un maseor, de care ar avea mare nevoie (a jucat mai multe meciuri cu dureri groaznice de spate). Echipa care o susţine pe Ilinca e formată doar din tatăl şi mama ei.

Cum se vede România din poveştile acestor oameni? Să-l ascultăm, de exemplu, pe Răzvan Olosu: „România m-a format foarte profund. Şi Germania a contribuit puţin la formarea mea, însă originile rămîn. Marele meu noroc a fost că am reuşit să combin ceea ce am învăţat în Germania cu ceea ce am adus din România în bagajul meu de emigrant. Vorbind la mod figurat, ceea ce am adus din România a fost spiritul de supravieţuire, poate şi o oarecare flexibilitate, o gîndire care ieşea din tiparele comune, lucruri pe care le-am învăţat într-o societate în care trebuia să te lupţi şi să răzbaţi“.

România – ţara care te căleşte, care te obişnuieşte cu greul... Iată o perspectivă care merită să fie luată în calcul!