Nu, tati!

Înainte de toate, trebuie să răspundem tranşant la o întrebare: are vreun drept patronatul unui canal mass-media asupra politicii editoriale? Răspunsul este: categoric, da! 

Patronatul şi conducerea administrativă a unui organ ori trust de presă are dreptul (ba chiar şi obligaţia faţă de acţionari – acolo unde există) să proiecteze strategia editorială pe termen mediu şi lung. În primul rînd, să stabilească despre ce fel de ziar ori post TV este vorba: tabloid, generalist, de ştiri, de sport etc. Patronatul poate impune – sau propune – şi un model: „Să facem un post similar CNN“, de pildă. Astfel, ziaristul cînd se angajează acolo, ştie de la bun început unde se află şi la ce să se aştepte. Dacă nu-i convine, caută în altă parte. Dar atît! Cel care stabileşte „Facem un post similar CNN, dar numai cu ştiri catastrofice şi cu mult mai multe comentarii decît informaţie“ nu e patron de presă. E doar un nene cu nişte bani. Fireşte, chiar şi în acest caz jurnalistul poate să evite trustul respectiv. Dacă ştie, înainte de eventuala angajare, cu ce se va confrunta. Căci, da, oricît ne-ar enerva asta, un patron are şi dreptul de a înfiinţa un post TV dedicat exclusiv mizeriei – dar nu, nu are dreptul să transforme un canal mass-media într-o praştie personală, cu care să tragă în cine are chef. Un adevărat om de afaceri ar trebui să respecte dreptul angajaţilor de a-şi face, ca şi el, planuri pe termen mediu şi lung. Nu poţi să mă angajezi la o publicaţie serioasă, după o vreme să zici că te-ai răzgîndit şi vrei să fie cu femei goale, iar mie să-mi spui „Dacă nu-ţi convine, pa-pa-pa!“. Sigur, eu, dacă am o minimă mîndrie profesională, un cît de mic nume în presă, o să plec oricum – chiar dacă nu am nimic altceva aranjat altundeva – dar patronul nu are dreptul să-mi pună în faţă această „alternativă“. Asta în ceea ce priveşte relaţiile cu angajaţii. Cît despre relaţia cu publicul, lucrurile sînt şi mai clare: publicitatea mascată e interzisă prin lege. Căci publicitate mascată e să mimezi independenţa ziarului/postului care, în fapt, slujeşte una dintre forţele politice aflate pe piaţă. Lucru valabil atît prin afirmaţie („Uite ce bun e nenea ăsta!“ – indiferent ce face), cît şi prin negaţie („Ălălalt e naşpa!“ – idem). Vrei s-o faci, asta crezi, asta simţi, asta zici că te ajută la business? Nici o problemă, cu condiţia s-o recunoşti public. Poţi să pui în colţul paginii/ecranului un (P) de la Publicitate, de la Politică sau de la ce vreţi dvs. 

V-aţi întrebat de ce la noi nu există ziare de partid, oficiale, declarate? Pentru că toţi avem orgoliul de a poza în independenţi. Şi nu numai în presă. Cîţi dintre românii care-l înjură pe Ionescu în discuţiile de la portiţă recunosc deschis că ţin cu Popescu – sau invers? 

O legendă: n-ai de ales 

Dar jurnaliştii? Frunze în bătaia vîntului sau, măcar în unele cazuri, puţin altfel? 

Chiar dacă patronul nu are dreptul să te supună alternativei „ori accepţi schimbarea mea de interese, ori te cari dracului“, ziaristul are obligaţia de a face alegerea corectă. Obligaţie faţă de sine, dar şi faţă de cititorii săi. Nu uitaţi că în România există destui jurnalişti care-şi „duc“ publicul cu ei oriunde bîntuie – atîta vreme cît rămîn consecvenţi cu ei înşişi. Nu patronul te face ziarist şi nu el te scoate din scenă. 

Doi: ca şi în politică, există imaginea „toţi o apă şi-un pămînt“, cenzura e inevitabilă, peste tot e la fel etc. Nu este adevărat. Am fost angajat în şase locuri diferite şi am colaborat în vreo douăzeci. Ziar, săptămînal, lunar, agenţie de ştiri, radio, TV. Niciodată nu mi-a spus nimeni ce să scriu sau să nu scriu. Dar, e drept, nu m-am tras cu nici un patron de şireturi, n-am fost „bătrînelule“, nu ne-am tutuit, n-am băut şi n-am înjurat împreună, n-am intrat în casa nici unuia. Cît despre şefii mei direcţi, am avut norocul să întîlnesc oameni de calitate, în primul rînd morală, pentru care ideea însăşi de a-mi spune ce să (nu) scriu este împotriva firii. Dar n-am fost şi nu sînt singurul lor subordonat; de acelaşi regim s-au bucurat şi colegii mei. „N-am avut de ales“ e o scuză preluată din discursurile despre compromisurile din perioada comunistă. E falsă şi pentru atunci, şi pentru acum.  

Dacă eşti ziarist pe bune 

Subiectivismul, da, este inevitabil. Toţi avem păreri, simpatii şi antipatii, care pot să transpară în ceea ce facem. Este OK însă cîtă vreme sînt ale noastre şi ni le asumăm. Tia Şerbănescu spunea cîndva despre publicaţia la care lucra: „Este independentă, dar nu este indiferentă“. În articolele de opinie sînt fireşti indignarea, sarcasmul, ironia, patetismul – atîta timp cît sînt sincere, nu comandate. În anchete şi reportaje – cu moderaţie. În ştiri n-au ce căuta. Mai trebuie subliniată, încă o dată, diferenţa dintre independenţa economică şi toate celelalte forme de independenţă. A nu „da“ în patronul tău, în banca unde îşi rulează banii şi prin care te plăteşte şi pe tine, în partenerii de afaceri – e de la sine înţeles, oriunde în lume. Dacă afli lucruri scandaloase, în contradicţie cu conştiinţa ta – atunci trebuie să pleci. Şi nu, nu vei vorbi despre ele nici măcar după ce ai plecat. Aşa e moral. 

Pentru orice altceva însă jurnalistul trebuie să aibă libertatea de a scrie ce a descoperit şi ce crede. Nu numai despre politică! A titra zilnic „România în colaps“ pentru că aşa ţi s-a ordonat este o iresponsabilitate, mult mai gravă decît a înjura la comandă un partid sau un om politic. În paranteză fie spus, aşa cum nu te obligă nimeni să lucrezi într-o anumită redacţie, tot astfel nu te forţează nimeni să scrii editoriale despre politică – dacă, să zicem, oriunde ai face-o te-ai izbi de comandamente locale. Dacă eşti ziarist adevărat, dacă ai sînge-n tine, atunci îţi poţi face un nume incontestabil prin anchete sociale şi economice, interviuri memorabile cu personalităţi sau semnînd cronici de artă. 

Un risc asumat 

Bine-bine, dar ce-are urmărirea unui individ pentru favorizarea infractorului cu publicarea unor discuţii private în care sînt implicaţi ziarişti a căror imagine este, în acest fel, afectată? Nu reiese de nicăieri că ar fi fost complici la respectiva presupusă favorizare. În primul rînd, aşa cum a explicat procurorul general, o urmărire nu se poate face selectiv. Se înregistrează tot, că nu se ştie de unde sare un iepuraş. Ulterior, o dată ataşate la dosarul trimis în judecată, transcrierile devin publice. E un risc pe care ţi-l asumi atunci cînd vorbeşti cu o persoană implicată de mulţi ani în mari scandaluri. Inclusiv în cazul în care, lucrînd în altă parte, l-ai sunat să-i ceri o declaraţie. Pe de altă parte, din două una: ori ceea ce ai spus e „sans peur et sans reproche“, şi atunci nu ţi se afectează nicicum imaginea, ori... 

 Stenogramele publicate sînt jalnice. Dar nu, nu aceasta e presa din România. Nu toată. Nu, tati. Punct.