„Nu există nicio diferență catastrofală între literatură și gazetărie”

27 ianuarie 2011   MASS COMEDIA

- interviu cu Radu COSAȘU -

Interviul de mai jos a fost realizat de Ioana Avădani exact în urmă cu 30 de ani, în 1981, pentru o revistă studențească. După cum se va vedea, discuția de atunci îți păstrează și acum prospețimea.

Aşa, fără nici o introducere, permiteţi-mi, Radu Cosaşu, să vă întreb: sînteţi jurnalist de formaţie? 

Da, nici nu mi-am dorit să fiu altceva decît ziarist. Numai viaţa m-a făcut să devin scriitor. Eu mă consider foarte ziarist. Recunosc că există deficienţe în felul cum gîndesc, cum practic literatura. 

Care este deosebirea dintre scriitor şi ziarist, în ceea ce priveşte condiţia lor, gradul lor de implicare în social, în politic chiar?

Nu există nici o diferenţă catastrofală între literatură şi gazetărie. Oricît de clare îmi sînt aceste diferenţe în teorie, practic nu le cunosc. De aceea literatura pe care o fac este şi foarte politică, şi foarte angajată şi foarte „la zi“. Chiar proza mea, ciclul „Supravieţuirilor“, are ca erou un ziarist din perioada „obsedantului deceniu“. Eu cred că toate deceniile şi toţi anii şi toate clipele sînt obsedante. „Obsedantul deceniu“ este o formulă care îi aparţine lui Marin Preda, însă ne revine nouă să o dezvoltăm. Există o tradiţie în critica românească, ai cărei patriarhi nu au dezminţit niciodată că ar fi o prăpastie între gazetărie şi literatură. Este o prejudecată pe care au avut-o şi Călinescu, şi Lovinescu... Eu socotesc că toţi aceşti mari critici au fost nişte extraordinari gazetari. Este meritul lui Alexandru Paleologu să fi relevat forţa gazetărească a lui Călinescu, spunînd că Istoria literaturii române este macheta unui gazetar specialist în literatura română. 

Vă ies în întîmpinare tot cu o frază din Marin Preda: pe ce vă bazaţi? 

Argumentele mele sentimentale se îndreaptă spre marii scriitori care nu cunosc această prejudecată: Sartre, Malraux, Camus... Sau, la noi, Ion Vinea. Toată lumea l-a considerat un mare director de ziar. Dar el era un mare poet şi scriitor. 

Totuşi această prejudecată persistă... 

Diferenţele provin din aceea că nu toate ziarele sînt foarte bune, ele nu transformă ştirea, cotidianul, în literatură, care este, în definitiv, o formă pasională a existenţei omului. 

„Ziaristica este un dat pe care îl ai sau nu“ 

Aţi avut, ca ziarist, vreun model? 

Eu zic aşa: fără Geo Bogza n-aş fi trăit niciodată. Eram, prin ’56-’57, o mînă de reporteri „bogzieni“ de care, bineînţeles, Bogza nici nu voia să audă. Scriam ca el, era uşor de imitat. Dar există un Bogza inimitabil, la care s-a ajuns foarte greu, acela din Anii împotrivirii, de exemplu. Ştiam pe de rost pagini întregi din el, în lipsa poeziilor lui Bacovia, ale lui Blaga... Acela e Bogza despre care s-a spus „talentul reporterului e mare“, gazetarul care transformă fiecare comentariu prin incandescenţă. Fără să facă declarat literatură, Bogza a făcut literatură ca formă de tensiune maximă a simţirii. La acest nivel devine deja hilar să mai separi literatura de gazetărie. 

Este specifică ziaristului aplecarea spre „amănuntul semnificativ“. Este aceasta o chestiune de vocaţie sau de educaţie? 

Fiind întrebat ce ar trebui să se predea la proaspăt înfiinţata facultate de ziaristică, Geo Bogza a răspuns: „Ce e aia facultate de ziaristică?“ Ziaristica este un dat pe care îl ai sau nu îl ai. Te naşti cu el. Ziaristul este un om hărăzit să vadă altfel decît ceilalţi oameni, să scrie de toate în fiecare zi. Reporterul este un ins silit, prin meseria sa, să vadă ceea ce nu văd alţii. Adică, intră în literatură. 

Este cunoscută preferinţa dumneavoastră pentru „faptul divers“. Există un „ce“ care face dintr-un fapt divers un subiect de meditaţie?

Faptul divers nu este altceva decît un fapt divers al lumii tale. Intersecţia lumii tale cu lumea exterioară este acea amorsă de care vorbeai. Nu vezi decît răsfrîngerea în afară a lumii tale, dacă o ai. Nu toate faptele diverse te inspiră. Ele trebuie să se lovească de obsesiile tale, de copilăria, de necazurile tale... Există, desigur, şi reversul medaliei. Prea marea pasiune pentru faptul divers poate să creeze o anumită subcultură jurnalistică ce nu mai dă cititorului imboldul spre marea cultură. Există un anume fel de a citi ziarele, ce caracterizează lectorul. Există şi o viaţă în lectura unui ziar, nu toate se citesc la fel. Sociologii şi psihologii occidentali au semnalat apariţia unui aşa-numit „sindrom Le Monde“; există persoane, în general bătrîni singuri, care cumpără un Le Monde şi-l citesc pînă la ultimul chenar. Se repetă istoria lui Don Quijote, care a înnebunit citind prea multe romane cavalereşti. Evident, e o pacoste să înlocuieşti cultura marilor capodopere cu ziarele.

„Persoana întîi e şi reală, şi fictivă“ 

Să revenim la... scrierile dvs. Folosiţi preponderent persoana întîi. Au aceste lucrări un caracter autobiografic sau fals autobiografic? 

Fals autobiografic! Chiar persoana întîi nu mai este autobiografică din clipa în care cuvintele se leagă pe o foaie de hîrtie. Un lucru scris devine, în mod aproape fatal, altfel decît s-a întîmplat. Este o formulă personală, pe care o folosesc nu fără multă şovăială şi e departe de a fi consecventă. Consider că soluţia cea mai fericită este aceea din Anti-memoriile lui Malraux. Persoana întîi este şi reală, şi fictivă. Plăcerea scrisului constă în a confunda, în măsură cît mai mare, persoana întîi cu ceea ce stă scris pe hîrtie. E drept, literatura de acest gen poate fi acuzată de subiectivism... dar ea îmi dă o mare satisfacţie a scrisului. 

Cum vă explicaţi preferinţa publicului pentru acest gen de literatură? 

Există o optică de „cartier nou“ în tot ce se cheamă literatură şi scriere, de a şti neapărat ce face vecinul. Dintr-o mare nevoie de literatură documentară, şi ficţiunea cade sub incidenţa acestei curiozităţi. Tot aşa se explică şi preferinţa pentru comentariile sportive. Un meci s-a terminat cu scorul de 3-0. Nu poţi tu să vii să spui că a fost 3-2. Este o mare aviditate a publicului pentru document. 

Credeţi în „minciuna binefăcătoare“ în gazetărie? 

Există un loc unde gazetăria se desparte de literatură. N-ai voie, ca gazetar, să minţi. În literatură, ficţiunea este o minciună menită să instituie un adevăr. Scriitorul poate recurge la ficţiune, la exagerare, la minciună chiar, pentru a impune un adevăr. Gazetarul are un statut de viaţă civilă mult mai greu. Nu există ceva mai detestabil decît minciuna ziaristului. Există însă mai multe feluri de minciună: prin denaturarea adevărului, prin omiterea lui... Ziaristul trebuie să fie înarmat, conştient. El nu are voie să intre în arenă numai cu bună-credinţă şi naivitate. El trebuie să ştie că e silit să nu spună anumite minciuni. Există jumătăţi de adevăr care te absolvă de minciună. Acestea sînt forme de artă – şi de luptă – ale jurnalistului care nu minte, dar nici nu spune întreg adevărul. În aceasta stă „viclenia“ ziaristului, viclenie care dă măsura perfecţiunii sale, a profesionalismului său. 

a consemmnat Ioana AVĂDANI

Mai multe