Nopţi pierdute în Bucureşti

Parcă sîmbăta e ziua „de ieșit“ și de petrecut, nu-i așa? Așa îmi amintesc și eu – sîmbăta, cînd se strîngea gașca pe la 8 seara, la Kogălniceanu sau Universitate. Cînd ne îmbrăcam alt­fel decît în restul săptămînii, măcar cu o eșarfă mai fistichie sau cu niște ochelari de soare mai șmecheri (deși era întuneric deja) ca să ieșim în evidență. Orice detaliu care să spună despre noi: ăștia au ieșit în oraș ca să se distreze. S-o facă lată. Erau cîte unii, mai ales fete, care în­tîrziau cîte o oră – să-și facă buclele, să și revopsească părul care nu ieșise cum trebuie, să se machieze. Erau și băieți care întîrziau mai ceva ca fetele. Din lene sau pentru că încercaseră să scoată niște bani de la babaci. Sau nu mai apăreau deloc. „Porcu și Canibalu au zis că nu mai vin pînă în oraș, ies la noi în cartier!“, ne comunica Oaie. Treaba lor! Nu existau telefoane mobile, dacă nu veneai într-o oră, erai pa! Unde mergem? Veșnica întrebare. Oricum mergeam în aceleași locuri, aceleași cîrciumi pe care le știam pe de rost. Lăptărie, MBL (Mai bine lasă!) în Cișmigiu, Cireșica pe bulevard și alte baruri obscure cărora le-am uitat numele. Toate la fel, întunecate, provinciale, nimic fancy pe vremea aceea. Nici limonadă cu mentă sau ghimbir, nici fresh-uri, de parcă ne ardea nouă de fresh-uri! Nici vin franțuzesc, 15 lei paharul, vin „de surcică“ la Argentin, la litru. Bere cît cuprinde, rece, cu spumă „de detergent“, în halbe soioase. Cîte o citirică, cîte o sticlă de rom pitită prin vreun rucasc care completa, pe sub masă, cantitatea generoasă de cola din pahare. Se numea mînărie. Și se uita uimit ospătarul cum se îmbăta tineretul din cico. Însă barurile obscure se închideau și trebuia să pierdem și noi noaptea undeva. Așa că ne refugiam pe la unul pe acasă, care era mai singur sau mai student sărac și-i convenea să-și facă garsoniera vraiște pentru niște amici care veneau cu băutură și țigări. Tot din vreun rucsac ieșeau la iveală casetele. Cu muzică, că pe atunci nu exista YouTube. Fuseseră scoase și ele în oraș, just in case – poate la vreunul din barurile alea obscure ne lasă să punem și muzica noastră sau poate ne mai lipim pe la vreun bairam. Așa că petrecerea se lungea obligatoriu pînă pe la cinci, cînd începeau să meargă tramvaiele, ca să putem pleca și noi acasă. Spre final, ultima sticlă se împărțea frățește prin balcoane, uitîndu-ne la cerul lila și ascultînd „Morning has broken“.

A doua zi, duminică, pe la prînz, cînd mă trezeam, Anton, tatăl meu care se culca de regulă la 11 fix, mă privea cu o față prelungă, ușor ironică, și-mi cînta „Nopți pierdute în București“. „Ce-o să mai regreți tu nopțile astea pierdute mai tîrziu, cînd or să se simtă, măi Adina! O să suporți consecințele“. Le regret? Le-am uitat, ca și cum n-ar fi fost. Îmi amintesc de ele doar sîmbătă seara, cînd mă nimeresc la supermarket-ul non-stop, puțin înainte de miezul nopții. Cînd se formează cozi neverosimile pentru ora tîrzie, pe două rînduri, și tineretul din cartier se trezește la viață. Sînt acei Porcu și Canibalu care n-au avut chef să iasă în oraș cu gașca și își omoară timpul prin cartier. Sau sînt cei care au băut deja prin baruri și acum se aciuează pe la unul pe acasă, ca să continue paranghelia. Sînt cuplușoare timide, la început de relație, care nu plătesc încă facturi la comun și-și petrec cîte o singură seară împreună, în week-end, ca să vadă cum merge treaba. Sînt băieții care beau la greu și numai sîmbăta în părculețele din spatele blocurilor, se mai aerisesc și ei. Și toată mulțimea aceea de la coadă se hăhăie, vorbește tare, zîmbește ușor lasciv, tresaltă de o emoție ciudată. E sîmbătă seara! – îmi amintesc dintr-odată. Iar saturday night fever se simte și aici, în spațiul vetust al supermarket-ului non-stop îmbîcsit de marfă, ca o adiere nehotărîtă de primăvară într-un decor încremenit, hibernal. În dreapta mea sînt trei bărbătuși în jur de 25, ochii deja le sticlesc ușor. Au ales cu mîndrie o sticlă mare de vodcă și ceva sucuri la cutie pentru „cocktail“ („acuarelă“ îi spuneam noi). „Bă, dar ceva de mîncare nu luăm?“ – își amintește unul. „Cre’ că mai am eu niște cartofi pe acasă, îi prăjim!“ Mi-i imaginez pe cei trei golind sticla și prăjind cartofi în tigaie, într-o bucătărie cu o chiuvetă plină de vase murdare. Nu prea le ajung banii și de mîncare. Unul îndeasă în coș, peste băutură, un salam. „Și pîine, bă! Să luăm și pîine!“, strigă altul. Un tip singur ajunge la casă cu băutură cît pentru șase, își golește conștiincios coșul. Cu siguranță e așteptat într-un alt apartament de cîțiva prieteni însetați. Printre berile multiple, observ două cutii de bere cu lămîie. „Aha, e și o gagică cu ei!“, îmi zic. Cînd să plătească, cu un gest ușor ezitant, ia și o cutie de prezervative și o întinde casierei. Un cuplu se pregătește pentru o cină romantică tîrzie. Spaghete, sos la borcan. Îmi imaginez cum vor găti pentru prima dată împreună. Ea, la chiuvetă, scurgînd pastele, el cuprinzînd o cu brațele, sărutînd-o pe gît. Ea rîzînd, apoi prefăcîndu-se că se enervează, „că nu e cuminte“, respingîndu-l, provocîndu-l. I se arde ceapa pentru sos. Iau și o sticlă de vin roșu, pentru o vreme va fi în pahare doar de formă. „Și ciocolată!“, șoptește timid fata. „Să luăm și o ciocolată.“ Tot la coadă, doi puști încheie o afacere de week-end cu un alt treilea, la telefon. „Eu mă așteptam de la tine, cum să-ți zic, să te implici mai mult. Să te văd mai determinat. Trebuia să-i convingi că merită să cumpere…“ Închide telefonul. „A vîndut?“, întreabă nerăbdător prietenul. „Nu, ce fraier! Și e profesor de istorie…“

În vreme ce coada se mișcă greu, toată lumea dă iama prin frigidere, o ultimă bere „de control“, de la rece. N-am ce să fac, dau iama și eu. Entuziasmul din jur devine molipsitor. În fond, e sîmbătă seara. În drum spre casă, trec prin părculețul din spatele blocurilor. Băieții sînt la locurile lor, sparg semințe și golesc sticle. Multe dintre luminile apartamentelor sînt aprinse, se aud zvonuri de muzică, se văd siluete care beau, gătesc, fumează iarbă, se sărută. „Nopți pierdute în București“, încep să cînt de una singură, aproape fără să-mi dau seama.