Noi şi tableta

Un studiu recent spune că 35% dintre americanii de peste 16 ani au tablete. Ritmul de adopţie al acestor dispozitive este exploziv, iar trend-ul din SUA este, în linii mari, acelaşi cu cel din Uniunea Europeană sau România, chiar dacă în alte locuri, procentul e mai mic de 35%. Care sînt explicaţiile şi mai ales consecinţele acestei transformări?

Studiul citat, realizat de PEW Internet Project, dă şi o defalcare interesantă pe vîrste. Posesorii de tablete sînt mai numeroşi printre tineri – 46% la intervalul de vîrstă 16-17 ani, de exemplu. Previzibil, procentul creşte la categoriile cu venituri mai mari, cu educaţie mai bună sau din mediul urban. Iar ritmul de creştere este impresionant: de la 3% în mai 2010 (la cîteva luni după lansarea primului iPad), la 10% în decembrie 2011 şi la cei 35% amintiţi, în septembrie 2013.

Datele existente pentru România nu se referă la procente din populaţie, dar ele sînt impresionante. Orange România estima de curînd că numărul de tablete vîndute în trimestrul al treilea din 2013 a crescut de 7 ori faţă de cel din acelaşi trimestru al lui 2012, în timp ce o prognoză mai veche a Flanco spune că numărul posesorilor de tabletă îl va depăşi pe cel al posesorilor de calculator, în 2016.

Prima şi cea mai simplă explicaţie a fenomenului se referă la preţ. În România, o tabletă fără 3G (conexiune mobilă), de 7 inchi, fără caracteristici de top, dar care satisface toate necesităţile consumatorului mediu, poate fi achiziţionată pentru aproximativ 550 de lei, în timp ce un laptop cu procesor i3, contemporan, costă de la 1700 de lei în sus. La capătul celălalt al gamei, cel mai scump iPad disponibil în momentul de faţă costă 4500 de lei, faţă de aproximativ 5400 – cel mai ieftin Macbook Air.

Tabletele sînt, în plus, sexy, uşoare, trendy şi funcţionează mai multe ore decît laptopurile, fără reîncărcare. La ce ne-ar mai trebui, atunci, laptopuri?

Explicaţia referitoare la puterea de calcul mai mare a acestora începe să nu mai conteze, de cînd cu apariţia unor dispozitive ca Microsoft Surface sau iPad Air, care de-abia a fost lansat şi nu se găseşte în România, dar are un procesor A7 care oferă cam tot ce ţi-ai putea dori, în momentul de faţă, de la o tabletă. Principial, singurul motiv pentru care ţi-ai mai putea dori un laptop este că acesta are tastatură.

Am mai scris altundeva despre faptul că, la începutul lui 2010, cînd a lansat primul iPad, Steve Jobs a intuit o schimbare de paradigmă. Calculatoarele, fie ele desktop-uri sau laptopuri, fuseseră gîndite ca scule de producţie. Odată cu răspîndirea lor tot mai largă şi cu scăderea preţurilor, au început însă să fie utilizate în chip de dispozitive de consum. Trecerea de la producţie la consum se vede cum nu se poate mai bine în atrofierea sau dispariţia tastaturii. Varianta touch a acesteia, prezentă pe tablete şi smartphone-uri, este şi va rămîne mai puţin convenabilă pentru a scrie, de exemplu, textul de faţă. Dispozitiv predilect de input de la dispariţia cartelelor perforate şi a benzii magnetice, tastatura înseamnă, în primul rînd, producţie. Nu ne putem imagina o suită de tip Office cu totul funcţională, compusă din procesor de text, program de tabele şi program de prezentări, fără ea. Nu întîmplător, ideea e unul dintre punctele forte ale Microsoft, liderul absolut în materie de sisteme de operare în ultimele două decenii. Echivalentele de tabletă sau smartphone ale unei astfel de suite sînt inevitabil mai puţin ofertante, chiar dacă, la limită, poţi scrie texte şi la un iPad cu o tastatură fizică, externă.

Desktop-ul sau laptopul sînt mai potrivite pentru producţie şi cînd vine vorba de grafică sau audio-video. Procesorul mai bun, cantitatea de memorie virtuală, porturile de intrare şi ecranul mai mare sînt mult mai propice pentru astfel de lucruri. Mouse-ul, tipic pentru calculator, tinde să cedeze teren în faţa trackpad-urilor din ce în ce mai sofisticate, care te lasă să mînuieşti cursorul direct, cu degetele, ceea ce sugerează că într-un viitor oarecare, grafica şi filmul se vor putea muta pe dispozitive cu touchscreen, ultraperformante. Dar mai e pînă atunci.

Deocamdată, pe tabletă, utilizatorul mediu poate accesa Internetul în condiţii optime. Poate asculta muzică, vedea filme (în regim de streaming – transmisie online) sau poze, poate trimite şi primi e-mail-uri şi poate conversa cu apropiaţii, prin Skype sau FaceTime, nu numai în regim audio, ci şi video. O tabletă ieftină, contemporană, funcţionează pentru toate aceste tipuri de consum mai bine decît un calculator vechi de cinci ani. La capitolul jocuri, cele gen Angry Birds, născute pe tabletă, se răspîndesc din ce în ce mai tare şi nu au nevoie de tastatură, care, oricum, nu era favorita gamer-ilor în căutare de joystick-uri şi altele nici pe calculator.

Schimbarea de paradigmă e legată şi de epocă. Etica severă a muncii, pentru care calculatoarele fuseseră concepute înaintea crizei din 2007, a fost înlocuită de hedonismul la preţ redus pe care îl potenţează tableta. Nici unul dintre tipurile de entertainment enumerate nu e costisitor. Un bilet de film la mall, pentru o persoană, costă cel puţin 18 lei, în timp ce Amazon are un program pe nume Prime, încă nedisponibil în România, dar care costă 79 de dolari (sub 260 de lei) şi permite accesul nelimitat la filme în regim de streaming, cărţi şi altele. Adică 15 bilete ieftine la cinema, fără a mai socoti sucul şi floricelele.

În materie de tipărituri, biografia lui Steve Jobs, de Walter Isaacson, pe hîrtie, în româneşte, a fost lansată cu preţul de 85 de lei, în timp ce cartea electronică, pe Kindle, costă 11 dolari, adică 35 de lei. Intelligent Life, instructivul şi contemporanul supliment The Economist, costă cîteva zeci de lei la chioşcurile din România, atunci cînd se găseşte, iar pe iPad e gratis.

Consecinţele pe care le va avea generalizarea tabletei decurg din cele de mai sus. Tot mai mult conţinut va fi proiectat special pentru tabletă, de la aşa-numitele book apps – cărţi interactive/animate, cu o grafică în acelaşi timp cool şi somptuoasă, şi pînă la estetica filmului de web, cu durată redusă, acţional şi la lumina existentă, cu corespondenţe surprinzătoare cu Dogma 95 a estetului Lars Von Trier. Filmele de lungmetraj sau serialele TV rămîn pentru platforme gen Netflix sau Hulu, zise over the top. Kevin Spacey şi David Fincher au lansat deja un serial care a primit premii Emmy, House of Cards, în premieră pentru o platformă online. Aici, există două prime şi verosimile consecinţe în materie de conţinut. Prima se leagă de aşa-numitul binge viewing, vizionatul a nenumărate episoade la rînd, din care decurge mai degrabă o structură de lungmetraj împărţit în mai multe părţi, diferită de logica serialului TV, care cerea ca fiecare episod să aibă un sens de sine stătător, reuşind în acelaşi timp să stîrnească şi interesul pentru următorul. A doua consecinţă se referă la durata nonstandard a episoadelor, care nu mai sînt condiţionate de spaţiile din grilele liniare ale televiziunilor: 48 de minute, urmînd ca restul pînă la 60 să fie umplut de publicitate şi promo.

Binge viewing-ul nu se referă numai la episoade de serial. Pe o tabletă care costă cît 30 de bilete la film, utilizatorul poate consuma aproape nelimitat, cu costuri care ţin mai degrabă de preţul conexiunii la Internet, şi ea de ordinul a 1-2 bilete la film pe lună. E clar al cui e viitorul şi cum va arăta el.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).