Noi, robotul

Curiosity, robotul care a amartizat pe 6 martie, e şi el om. A greşit ţinta cu mai bine de doi kilometri şi îşi tîrîie cu greu, pe suprafaţa roşie şi neprimitoare a vecinei noastre, cele vreo 900 de kilograme. Are, în schimb, o mulţime de ochi şi de braţe, un scop constînd în multe alte scopuri, determinarea de a le realiza şi calitatea de a se plia pe situaţiile apărute. Sună caraghios, dar de unde, totuşi, atributele omeneşti?

Într-o conferinţă despre cyborgi, ţinută la Vancouver prin 2003, William Gibson, profetul SF, vorbeşte despre ceva greu de tradus, dar uşor de înţeles, anume jet lag marţian. E vorba de răul provocat de arderea rapidă a distanţelor, care nu se mai potriveşte cu ritmul de somn din punctul de sosire. Româna, cu toleranţa ei pentru neologisme care nu spun nimic dacă nu vin la pachet cu un paragraf de explicaţii, ne-ar lăsa să numim această realitate, cunoscută oricui a zburat de la Bucureşti la Londra, desincronoză.

Dar de ce-ar avea Curiosity desincronoză? Zice Gibson: „Asta păţeşti dacă manevrezi una din acele şandramale pe roţi, împînzite de antene radio, dintr-un fotoliu confortabil aflat într-o bază spaţială din California. Literal. Operatorii din California au fost primii care au simţit pe pielea lor jet lag-ul marţian. În sensul în care descriu eu lucrurile, ar trebui să-i numim primii oameni de pe Planeta Roşie. Spoliaţi de recunoaştere de bătrîna şcoală a literalismului uman“.

Deci, pînă la urmă, nu robotul, ci omul care-l manevrează are rău de distanţă – sau cum s-o fi numind în română jet lag-ul? Da, dar nu îi ştim numele, în sensul stării civile. În sensul vag, al cunoaşterii la care ajungem dînd cîteva clicuri rapide pe site-urile de ştiri (că presa românească e mult mai preocupată de Oana Zăvoranu), avem acest nume. Aproximativ, dar operaţional: din nou, Curiosity.

Asta fiindcă vorbim despre un ansamblu om-maşină şi, v-aţi dat seama deja, de aici vin toate însuşirile omeneşti ale lui Curiosity. Probabil că din motive de eroare umană a aterizat robotul puţin brambura, fiindcă NASA consideră abaterea de 1,5 mile „o performanţă“. Posibil să fie şi praful cosmic, vînturile solare, cine ştie ce fenomen aleatoriu. Dar de ce ar fi aşa o mare scofală nişte mînuitori ameţiţi de roboţi din California? Sau roboţii pe care-i mînuiesc ei?
Tocmai, că nu e, spune Gibson, şi la asta se referă cu literalismul. În conferinţa despre cyborg din 2003, scriitorul zice că omenirea a făcut greşeala de a-şi imagina, prea multă vreme, omul-maşină ca pe ceva foarte antropomorf. De fapt, el există de multă vreme. În sens larg, cam de cînd e om, deoarece cam pe-atunci şi-a prelungit mîinile cu un băţ sau un ciob de silex. În sens restrîns, cibernetic, de cîteva zeci de ani, de cînd ne-am putut prelungi, cu ajutorul maşinii, simţurile, capacităţile aritmetice, memoria, abilitatea de a pipăi lucruri la mare distanţă, fie şi numai cu mouse-ul. Sau, mai nou, cu buricele degetelor, pe iPad.

Mai zice undeva Gibson că a băga cuiva în cap o bucată de siliciu e o socoteală păguboasă din punct de vedere ingineresc – dacă nu e vorba de Cornel Constantiniu şi al său Parkinson, ar fi de adăugat. E mai comod să ţii bucata de siliciu în buzunar, mai ales în ultima vreme. În telefonul mobil, portofelul cu carduri… şi aşa mai departe.

Cu alte cuvinte, Curiosity-marţianul diferă de noi, ceilalţi cyborgi, mai mult la modul exterior. Aduce mai degrabă cu maşinile duşmănoase din Războiul Lumilor al lui Wells, mai ales dat fiind locul pe unde se-nvîrte, dar e călărit de marţieni ca noi, cei de la NASA, cu jet lag-ul. Călărit la modul virtual, fiindcă nu are hăţuri şi şa. Sau le are, dar mai altfel. Şaua e un fotoliu de la NASA, iar hăţurile sînt făcute din unde radio, lungi de vreo 225 de milioane de kilometri.

Ochii lui Curiosity sînt în număr de şase. Doi dintre ei se cheamă MastCam, sînt pe un catarg şi folosesc la o mulţime de lucruri. Mai e o drăcie care vaporizează roci, ca să detecteze spectrul creat, numită ChemCam, şi alte patru camere mai mici, NavCam-urile, care îl ajută pe Curiosity să se mişte pe solul denivelat ca o şosea românească. Picioarele sînt în număr de şase şi arată mai degrabă ca roţile. Fiindcă nu sîntem chiar copii, o să mă opresc aici cu analogia şi o să închei cu cel mai interesant atribut al lui Curiosity, care e chiar numele. Cine l-a botezat (sau a botezat-o)? O adolescentă pe nume Clara Ma, care a cîştigat, cu un eseu, un concurs pentru nume, concurs la care au mai participat vreo 9000 de persoane. Botezul s-a petrecut în 2009, cu doi ani înainte de naşterea lui Curiosity, iar marţienii dinaintea lui Curiosity s-au numit Spirit sau Opportunity.

Deşi lucrurile nu s-au desfăşurat tocmai ca la biserica de cartier, cu slujbă şi cristelniţă, iar numele e necanonic, remarcăm încărcătura umană. „Curiosity“ sună ezitant şi în acelaşi timp curajos, însuşiri pe care cu greu le-ai putea pune pe seama unei simple şandramale, cum îi zicea Gibson.

Rămîne doar să ne gîndim ce se va alege de toate acestea peste 1000 sau 2000 de ani. Probabil că atunci cineva va rîcîi, cu un dispozitiv încă neinventat, zgura virtuală de pe urmele lăsate pe Google. Acolo, „Curiosity Mars“ se găseşte de vreo 468 de milioane de ori. „Ionescu“ are doar vreo 11 milioane.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).