Nişte ţărani împăiaţi

8 octombrie 2007   MASS COMEDIA

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd aud propoziţii care au ca subiect "ţăranul" (sau "românul"), simt că mă ia cu sfîrşeală de la lingurică. ("Ţăranul e nu ştiu cum, ţăranul face cutare lucru" etc.) Ce înseamnă "ţăranul" şi unde poate fi găsit el? De fapt, în afară de mintea unora unde respectivul personaj hălăduieşte, el nu poate fi întîlnit nicăieri în realitate. Există deja o tradiţie la noi de mitizare a "ţăranului". El este depozitarul tuturor calităţilor umane, al binelui şi al frumosului, el este perfecţiunea întruchipată. "Ţăranul" este pur, drept, omenos, înţelept, iar din mîinile lui ies numai lucruri minunate. În realitate, la sat sînt - ca peste tot - şi ticăloşi şi oameni de treabă, şi indivizi primitivi şi înţelepţi, şi harnici şi leneşi. Şi aşa au fost dintotdeauna. În fond, nu numai acum se înjunghie fiii satului la discotecă, ci acelaşi lucru îl făceau şi acum o sută sau două sute de ani, la horă. Gîndirea împăiată, cu bibiluri şi altiţe, cu privire la lumea satului poate fi întîlnită din belşug la TVR. Acest tip de gîndire face de cele mai multe ori casă bună cu un discurs rostit pe un ton de început şi de sfîrşit de lume, cu pretenţie de profunzime, dar în realitate plin de expresivităţi involuntare şi de ridicol. Există, de exemplu, o emisiune la TVR 2 intitulată Zestrea românilor, o serie de documentare care-şi propun "să consemneze şi să conserve cultura şi civilizaţia ţărănească". Acolo, pe un fond muzical de cîntec de fluier redat cu reverb, poţi vedea montată o întreagă operetă a satului românesc. Ţi se perindă prin faţa ochilor ţărani îmbrăcaţi în costume populare apretate (chiar şi cînd ne sînt înfăţişaţi la muncă pe ogor), care cu boi desprinse din tablourile lui Grigorescu, picioare încălţate în opinci, femei care torc de zor sau lucrează în faţa unui război de ţesut, oameni care se strîng la clacă şi, din cînd în cînd, mai zic şi cîte-un cîntec de dor şi jale. Îmi şi închipui scena care se petrece de fiecare dată cînd o doamnă de la Bucureşti, Carmen Stoica (realizatoarea emisiunii), ajunge împreună cu echipa de filmare în cîte un sat. Se duce pe la oameni, le vorbeşte cu "bade" şi le propune să se îmbrace în costume populare noi-nouţe, aduse de la muzeul etnologic. Oamenii, adunaţi la "privatizatul" din sat, o privesc amuzaţi ca pe cineva picat din cer, dar pînă la urmă se găsesc cîţiva care s-o ia în serios. Are de partea ei prestigiul şi puterea televiziunii. Şi aşa ţăranii noştri ajung figuranţi într-un film grav şi încercănat, dar care, pe nesimţite, se transformă foarte repede într-o comedie. La această transformare contribuie din plin şi discursul din off, în care ni se repetă la cîteva minute că lucrurile sînt mitice & arhaice, că totul "se situează la marginea legendei". Iată cîteva mostre pline de savoare dintr-un documentar dedicat "Ţării Oltului de Jos" ("zonă purtătoare de istorie umană multimilenară" - desigur -, aflată între "legendarul Alutus" şi "bătrînul Danubius"): "În Ţara Oltului de Jos îi veţi cunoaşte pe acei ţărani care au în general vîrsta secolului. Ei trăiesc şi astăzi între istorie şi vis, izolaţi de vîltoarea comunităţii, împăcaţi cu vremea şi cu vremurile. Ţăranul nu măsoară valoric sau cantitativ trecerea prin viaţă. El se confundă cu timpul, pentru că s-a conservat prin tradiţie. Ţăranul, cînd se bucură, se bucură şi bucuria lui marchează timpul. Cînd este trist, tristeţea lui sîngerează." "Arta populară a Ţării Oltului de Jos exprimă sufletul ţăranului român, în echilibrul său dintre căutare şi regăsire, dintre rostire şi tăcere. Nu există obiect din viaţa acestor oameni care să nu fie legat de artă." "În Ţara Oltului de Jos, evenimentele de mit, de basm şi de baladă le regăsim în viaţa de zi cu zi a oamenilor." Şi finalul apoteotic: "Cunoscîndu-i pe ţărani, înveţi să iubeşti şi, împrumutînd sistemul lor de valori, înţelegi că mirosul sudorii lor este parfumul gliei". Nu vreau să mai adaug nimic despre mirosul de transpiraţie al ţăranilor, combinat cu iubirea. Realizatoarea a spus-o atît de elocvent, încît prefer să o cred pe cuvînt (şi să nu cercetez).

Mai multe