Nazistul

12 iunie 2013   MASS COMEDIA

Pe la Medgidia a început să decojească cel de-al cincilea ou fiert. La începutul călătoriei avusese opt, îmi dăduse şi mie unul, n-am putut să-l refuz. „Bagă la ghiozdan că vin vremuri grele!“ Ce vremuri grele puteau să ne aştepte într-o vacanţă de zece zile la 2 Mai? Însă el era mereu pregătit. Pentru o campanie de cucerire, pentru o posibilă apocalipsă, pentru orice... Ţinea la îndemînă cuţitul militar Combat 2000, cu care acum îşi tăia tacticos o roşie, să meargă la ou. Rucsacul lui era, de fapt, o trusă completă de supravieţuire – în afară de obiecte banale, cum ar fi busola sau lanterna, avea tot soiul de ustensile despre care doar el ştia la ce folosesc, iar multe dintre ele păreau că trecuseră cel puţin printr-un război. Bocancii îi erau cîrpiţi, iar hainele militare – cum ar fi hanoracul de camuflaj Woodland, de care era foarte mîndru – aveau pete de o provenienţă necunoscută, care puteau la fel de bine să fie de sînge sau de ketchup.

„Tremur de foame!“ se scuză, după ce mîncă oul din două înghiţituri. „Sigur nu mai vrei unul?“ Îi explicasem deja că nu mănînc mai mult de un ou pe zi. „Ficatul rezistă!“ a replicat el. Prin geamul deschis al compartimentului se simţea deja un aer cu iz de mare. „O să vezi tu acolo... ordine şi disciplină!“ Restul găştii urma să sosească abia peste două zile, începusem să regret că mă hotărîsem să plec mai devreme, cu el, însă nu mai suportam cele 40 de grade din Bucureşti.

Mulţi îl suspectau că e nazist. „Zi Hail!“ îl salutau prietenii, la mişto. Nu le răspundea, dar mustăcea. Recunoştea, însă, că avea o admiraţie faţă de armată în general şi faţă de armata germană în mod special. Blond, cu ochi albaştri, un arian perfect. Cînd l-am cunoscut eu, se apropia de 40 de ani, deci nu mai era de mult un puştan teribilist. După părerea mea, singurul extremism de care dădea dovadă era legat de femei: le voia pe toate. Însă dacă îl respingeau, nu insista – „o chestiune de respect“. Îi deveneau prietene şi confidente, şi le povestea despre nenumăratele lui aventuri. „Am fost aseară la una nefe rău... Să vezi ce...“ – începuse atunci, în tren, pe la Feteşti. „Las’ că-mi zici la mare!“ i-am retezat-o scurt. A suspinat şi s-a întors la ouăle lui.

Marele său regret: că nu făcuse armata. Chiar înainte de încorporare, se îmbolnăvise de oreion, dup-aia s-a luat cu altele, cu gagicile, şi s-a hotărît să facă doar „armata vieţii“. Trezirea la 5, duşuri reci, mic dejun din gamelă, antrenamente sexuale. Duminica, e un obişnuit al tîrgurilor de vechituri. Caută „echipament“, uneori decoraţii, şi-a cumpărat odată o goarnă şi-l apuca suflatul pe balcon, în zorii zilei, pînă cînd au făcut scandal vecinii lui din Berceni. De atunci, foloseşte goarna doar la munte, unde zice că merge „în tabere de rezistenţă“. În timpul său liber, între două „misiuni“, lucrează ca administrator la un depozit de materiale de construcţii.

Ajungem pe mica plajă din 2 Mai. Primul lucru pe care îl face este să se dezbrace la pielea goală. „Trebe să-mi vadă soarele brebenelul!“ Aşa nud cum e, mai întîi îmi instalează mie cortul, plin de curtoazie. Mă retrag pe terasă, la o bere, să nu creadă lumea că am fi împreună. Apoi, îşi instalează cortul lui militar, îl propteşte cu nişte bolovani, mai are puţin şi sapă în jurul lui nişte şanţuri de apărare. Vine să mă culeagă de la teresă – măcar acum e decent, şi-a pus un prosop la brîu. „Ordine şi dişciplină! Hai pe plajă, uite ce albă ca brînza eşti!“ Oftînd, îmi întind prosopul, în timp ce el îmi face program. „Zece minute pe faţă, zece pe spate!“ Noroc că apar nişte fete goale şi-şi pierde brusc interesul faţă de mine. Mă întreb dacă a doua zi dimineaţă va sufla din goarnă ca să trezească plaja.

Mai multe