Muzică şi românitate
Boom-ul muzical autohton este o certitudine care nici măcar nu mai trebuie dovedită. Poate doar explicată, în măsura modestelor noastre mijloace de analiză psihologică. Şi cum sufletul unui popor întreg este încastrat în cutia televizorului, după cum în perioada interbelică el se putea decripta citind ziarele care aveau tiraje fabuloase pentru vremurile de azi, privim, oftăm, butonăm, înmagazinăm mii şi zeci de mii de imagini care, în mod firesc, sînt şterse, căci, har Domnului, şi memoria este un CD rewritable. Altfel ce am deveni? Cît de repede am exploda? Principalele televiziuni din ţară lansează emisiuni după emisiuni avînd ca principală tematică cea distractiv-muzicală, de tipul Vocea României sau X factor, la care întregul popor muncitor (mai mult sau mai puţin) este invitat să participe, un fel de „Cîntarea României“, căci principalii protagonişti ai acestor emisiuni sînt oamenii de rînd care, prin această fabuloasă transmutaţie pe care doar televiziunea este deocamdată în măsură să o producă, pot deveni staruri, pot cîştiga bani şi celebritate – componente esenţiale ale visului românesc postdecembrist.
Întrebaţi despre momentul în care şi-au dat seama că simt o atracţie către muzică, imensa majoritate a concurenţilor răspund previzibil „de la 3 ani, de cînd am auzit-o pe Angela Similea“ sau „pe la 4 ani cînd, pe plaja de la Mamaia, le-am auzit pe Andree cîntînd «Sînt singură la mare»“. Pasiunea pentru cîntat trebuie să fie una cu o mare vechime, căci altfel te descalifici. Aştept cu nerăbdare răspunsul „încă din burta mamei simţeam o chemare autentică pentru muzică“. În fond, primul scîncet nu este un cîntec minunat?
Dintr-o altă perspectivă, cumpărarea acestor formate străine infirmă teoria formelor fără fond a lui Titu Maiorescu, căci formatul comercial-occidental pare a se potrivi perfect cu fondul, cu poporul român televizual de la începutul secolului XXI. Vorba lui Brenciu, unul dintre antrenorii de la Vocea României (simpatică este simbioza între fenomenul fotbalist şi cel muzical), dintr-o reclamă la un mare operator de programe TV: televizorul ar trebui să fie cea mai mare distracţie şi, în România, cel puţin, chiar este. Poate singura.
Muzici la export
Tăvălugul muzical autohton nu lasă indiferentă nici măcar Europa şi, extinzînd puţin cadrul, întreaga lume, căci autorii români intenţionează să o cucerească. Bucată cu bucată, hit după hit. După meteorul O-zone, pe care ne-am grăbit să ni-l apropriem chiar dacă băieţii erau şi încă sînt foarte basarabeni, iată că succesul internaţional al solistei Inna, un prenume românesc atipic – un produs profesionist bun la export a cărei prestaţie live în timpul ceremoniei de inaugurare a celebrei National Arena (Arena Naţională suna probabil barbar şi incorect gramatical) a lăsat de dorit, dovedind că una este vocea de studio, alta cea din concert – i-a încurajat şi pe alţi artişti români să încerce să-i păşească pe urme. Dacă măcar protagoniştii celor două emisiuni concurente de la principalele posturi comerciale din România cîntă sau se străduiesc, învaţă şi acceptă spăşiţi sfaturile simandicoase ale unor adevăraţi guru în materie, în schimb explozia de vedete de carton care defilează seară de seară, non-stop, prin spaţiul televizual autohton, cîntînd în stilul playback, adică redînd ceea ce studiouri muzicale din ce în ce mai performante şi profesioniste produc, transformînd nimicul în sublim, vocile banale în miorlăituri excitate şi suave reprezintă o altă parte a iceberg-ului.
Noul val al artiştilor români foloseşte mai ales limba engleză (chiar cîntăreţe care foloseau în alte timpuri limba română – Andra, de exemplu – au trecut şi pe engleză), căci ambiţia lor nemăsurată este aceea de a exporta muzica românească peste hotare. Ceea ce în sine nu ar fi deloc rău, dacă această muzică disco, de zbînţuială în cluburi ar avea o fărîmă minusculă de originalitate. Din păcate, aceste melodii au cam aceleaşi ritmuri şi repetă pînă la saţietate cam aceleaşi şase-şapte truisme intrate rapid în conştiinţa publică internaţională, ca şi cum bogata limbă engleză s-ar reduce doar la aceste 60-70 de cuvinte, de tipul: I miss you babe, I need you, come in my arms, gimme your secret love tonight, we were meant to be together, precum şi omniprezentul make love cu toate variantele lui. Ştiu, toate observaţiile noastre ar fi respinse cu indignare de specialiştii în domeniu, în conformitate cu mai vechiul principiu dom’le, eşti om de fotbal/ de muzică să vorbeşti? Totuşi, tindem să credem că în anumite domenii publice nu este nevoie de a avea o expertiză deosebită pentru a face nişte judecăţi de valoare care, pînă la urmă, se fondează doar pe existenţa bunului-simţ şi a posibilităţii de a pune într-un context (muzical sau sportiv) mai larg. Una este să ai o părere despre un cîntec sau un şut în tribună şi alta – să te exprimi despre un pasaj suprateran sau un motor de drujbă (este el bun sau nu?).
Unduiri şi sex
Fiecare vedetă care produce un astfel de hit are neapărată nevoie de promovare, marea obsesie umană, iar aceasta se îndeplineşte prin asamblarea unui videoclip de trei-patru minute. Lăsăm la o parte resursele financiare însemnate care trebuie investite şi a căror provenienţă nu pare deloc clară (probabil de la televiziunile comerciale?), însă şi muzica este o afacere şi se investeşte în ea în speranţa de a scoate profit. Urmărind nenumăratele televiziuni care activează în branşă, poţi observa schematismul videoclipurilor, lipsa ideilor şi banalitatea mijloacelor întrebuinţate, căci marea lor majoritate apelează la factorul feminin, fetele sexy, sumar îmbrăcate, a căror menire este aceea de a se undui graţios, a da din fund erotic, mimînd actul sexual, pentru a-l face pe telespectatorul masculin să zăbovească preţ de o clipă-două-trei.
Trupa de fete cu vino-ncoa năvăleşte abrupt în sala de şedinţe a unei mari firme, distrăgînd atenţia participanţilor, căci se urcă direct pe masă. În unduiri fine, declamînd decis „I’m out of your business“ (Raluka). În mod sigur, o grea lovitură dată corporaţiei capitaliste, mai ales în aceste vremuri de criză. Destabilizînd sistemul penitenciar, folosind una dintre fantasmele erotice masculine (poliţista sexy!), în Mr. Saxobeat (Alexandra Stan). Unele videoclipuri părăsesc cadrul strîmt de filmare al ţării noastre şi aleg locuri exotice, astfel încît chiar îţi e greu să ghiceşti originea autorilor melodiei. O constantă rămîne frumuseţea şi sexualitatea generos afişată a româncelor! (una dintre adevărtele minuni ale lumii, după cum o clama Victor Rebengiuc în Balanţa).
Acest potop muzical îţi poate oferi şi iluzia că românii sînt un popor muzical, foarte muzical, cel puţin la fel de muzical precum cel irlandez – ceea ce este departe de adevăr, căci, dacă în Irlanda muzica este un adevărat fenomen de masă, fiecare pub avîndu-şi formaţiile lui care cîntă live, în România este unul periferic, admirat la televizor, rar practicat în formatul său autentic, live. Există însă şi o notă pozitivă: exportul manelist, cel puţin la nivel muzical, este contrabalansat puternic de fenomenul tehno-disco autohton, ceea ce nu poate fi decît îmbucurător. Cele două feţe ale românităţii se împletesc de minune – cea orientală, balcanică, indiano-turcită, dar şi cea care întotdeauna a aspirat la o deplină integrare în Occident (oare de la plecarea legiunilor romane din 271 d. Hr.?) Conflictul continuă. Şi pe tărîm muzical!
Codruţ Constantinescu este scriitor şi istoric. Cea mai recentă carte – În labirint sînt umbre şi lumini – a apărut la Editura Vremea, în 2011.
Foto: V. Dorolţi