Moartea ne priveşte din ecran

Foarte multe din lucrurile pe care le vedem la televizor vorbesc despre moarte. La emisiunile de ştiri, ea este personajul principal. Ni se arată accidente, asasinate, atentate, execuţii sau catastrofe naturale. Peste tot, oamenii sînt transformaţi într-un număr. Număr de morţi şi de răniţi. Accidentele au atîţia morţi şi atîţia răniţi (de regulă pînă în zece), atentatele au victime de ordinul zecilor sau, cînd sînt puse la cale de organizaţii teroriste internaţionale, de ordinul sutelor sau chiar al miilor, catastrofele naturale sar direct la sute şi la mii. Numărul 1 este rezervat de obicei vedetelor. Acestea pot fi executate, ca Saddam, pot muri în accidente, descrise de fiecare dată ca "tragice", sau pot "trece în nefiinţă" de bătrîneţe sau în urma unei boli. Avem, de exemplu, un nebun, pe de-o parte, şi 32 de oameni ucişi de el la Virginia Tech. (Puţini, ar spune unii, obişnuiţi cu cifrele vehiculate la breaking news.) Unu este criminalul - devenit şi el, cu această ocazie, vedetă mediatică. Ceilalţi sînt luaţi la grămadă şi, oricum, în cazul lor, al oamenilor de rînd, impresionează doar numerele mari. Nu numai în emisiunile informative moartea este cap de listă în distribuţie, ci şi în cazul producţiilor de divertisment, al filmelor în special. Aproape că nu mai există film în care să nu vedem cel puţin o armă. Iar arma apare ca să fie pusă la lucru, desigur, să ucidă. Cînd "se odihneşte" în tocul ei, la brîu sau în mîna personajului, ea e un accesoriu trendy. Arma a devenit în filme o podoabă cool, un obiect frumos şi fascinant, care sporeşte admiraţia pe care o are publicul faţă de vedetă. Unii ar putea considera normală o astfel de prezenţă a morţii la televizor, din moment ce ea face parte din realitate, din lumea noastră. Frecvenţa acestui subiect nu poate decît să ne obişnuiască cu ceva cu care şi noi înşine o să ne confruntăm la un moment dat. E adevărat, numai că aproape nimeni care moare de moarte bună nu devine subiect de ştire. Altfel, moartea este transformată la televizor într-un spectacol, un spectacol al violenţei; acest fapt nu duce la împăcarea individului cu propria lui dispariţie, ci mai degrabă la o banalizare a violenţei şi o generare a ei. Apoi, nu trebuie decît o mică abatere în prezentarea unor lucruri de altfel fireşti ale lumii noastre (cum ar fi moartea sau sexul), pentru ca acestea să devină obscenităţi. Cu rare excepţii, moartea pe care o vedem la televizor este curată pornografie. Excepţiile acestea se întîlnesc, totuşi. Una dintre ele este emisiunea lui Cornel Mihalache Omul între soft şi moft, care de cîteva ediţii, reunite sub titlul "Vîrstele omului", vorbeşte într-un mod firesc şi profund despre moarte. Am mai scris despre această emisiune de pe TVR 2 şi am avut numai cuvinte de laudă pentru ea. Acum, cu atît mai mult. E foarte dificil să faci echilibristică între pornografia la care mă refeream şi patetism/melodramă, cînd tratezi un astfel de subiect. E prea "greu" subiectul şi prea vînturat şi tocit... Ei bine, Cornel Mihalache cîştigă şi de astă dată provocarea. Ne este spusă, de exemplu, povestea domnului Cheroiu, care a murit de cancer pe un pat de spital, a stat cîteva luni la morgă şi a ajuns în cele din urmă la cimitirul săracilor, neplîns de nimeni; apoi, ne sînt arătate imagini dintr-un documentar făcut de cei de la FAV, despre cum ţăranii dintr-un sat oltenesc merg în Joia Mare la cimitir să-şi pomenească morţii. Sau - cum s-a întîmplat într-o altă ediţie - sînt alăturate fragmente din piesele Sinucigaşul de Nikolai Erdman (cu Horaţiu Mălăiele), Matca de Marin Sorescu (cu Leopoldina Bălănuţă şi Vasile Niţulescu), şi dintr-o discuţie cu un ţăran din Maramureş. Fără nici o explicaţie suplimentară din off - doar o alăturare semnificativă. Cuvîntul cu care i-aş descrie reuşita lui Cornel Mihalache este "decenţa". Într-o lume a indecenţelor de tot felul, aceasta a devenit o calitate rară.