Mic dejun inclus
De fiecare dată cînd sînt în vacanţă sau într-o călătorie, încerc pe cît posibil să nu ratez micul dejun de la hotelul unde m-am cazat. Iar motivul nu este unul financiar – o masă gratis sau inclusă în preţul camerei. Acasă rareori am parte de un mic dejun aşa cum ar trebui, din grabă sau neglijenţă. Probabil că dacă m-ar aştepta în fiecare dimineaţă, în propria mea bucătărie, o grămadă de recipiente, farfuriuţe, tăvi pline cu tot soiul de gustări diferite, calde şi reci, coşuri cu pîine, cereale aşezate pe categorii, minipacheţele de unt şi fermecătoare cutiuţe cu dulceaţă şi miere, un filtru de cafea care se bolborosească în legea lui, m-aş trezi mai cu spor şi cu nerăbdare. Aşa cum se întîmplă mereu atunci cînd mă trezesc într-un alt oraş, o altă ţară. Micul dejun inclus nu este doar un mod perfect de a-ţi începe o zi, e ca o promisiune – anticipează lucrurile bune care urmează să ţi se întîmple într-un loc nou, necunoscut, e un deliciu al călătoriei.
Nu are nici o importanţă dacă este un mic dejun de patru stele sau unul dintr-un hotel de mîna a paişpea. Mă fascinează toate acea atmosferă care se creează în sala de mese, clinchetul plăcut al linguriţelor în ceştile de cafea, mica agitaţie reconfortantă din jurul tăvilor cu mîncare, oamenii care îşi fac loc unul altuia, îşi pasează zîmbind furculiţe şi cuţite, amuşină gustările calde, uneori îşi prepară singuri cîte ceva, gesturile mărunte cu care îşi ung feliile de pîine, zumzetul vocilor, frînturile de conversaţii. Aproape că-ţi doreşti să nu mai pleci de acolo şi micul dejun să dureze la nesfîrşit.
Într-un mic hotel dintr-o suburbie a oraşului Porto, micul dejun era alcătuit invariabil din chifle, unt, caşcaval şi şuncă – cîte două felii din fiecare. Şi, desigur, cafea. Ospătăriţa, mereu aceeaşi, o fată în jur de 25 de ani care nu ştia nici o limbă în afară de portugheză, însă dacă îi explicai rar, pe româneşte, ce voiai de la ea, dădea semne că ar înţelege cîte ceva, îţi punea farfuria pe masă, cu un gest regal, de parcă ţi-ar fi adus cel puţin caviar. Apoi, îţi turna cafea. Zîmbetul ei îţi lumina întreaga dimineaţă. Îţi ura „Bon appétit!“, era o formulă pe care o învăţase. Atmosfera din jur era una de hostel, majoritatea oaspeţilor hotelului erau tineri: mai mulţi spanioli şi portughezi extrem de volubili, două fete asiatice tăcute care călătoreau împreună, un cuplu care vorbea o limbă nordică şi noi, cîţiva români care nimeriserăm întîmplător pe acolo. Toată lumea îşi mînca cu poftă chiflele, fără mofturi. Mirosea a pîine caldă şi a cafea proaspăt prăjită. Într-un colţ, mergea un televizor la care nu se uita nimeni, făcea parte din decor. Din cînd în cînd, unul dintre spanioli se ridica de la masă şi începea să-l butoneze, sperînd că va afla rezultatele meciurilor din seara precedentă.
La Cracovia, într-un cochet hotel evreiesc, o mică bijuterie din toate punctele de vedere, la micul dejun n-aveai unde să arunci un ac. Abia dacă mi-am găsit un loc la o masă pe care am împărţit-o cu un grup gălăgios de suedezi pe ale căror chipuri se vedeau urmele petrecerii lor nocturne. Unul dintre ei s-a ridicat de la masă ca să-şi aducă de la bar o bere. Rîsetele lor se auzeau din stradă, înveseleau atmosfera întunecată şi mohorîtă de afară, la mijlocul lui decembrie. Era începtul week-end-ului, iar în Cracovia se practică turismul de week-end. De multe ori, un turism bahic, mai ales pentru cei din Nord. Bufetul suedez era garnisit cu mult peşte afumat, m-am gîndit că merge cu bere, îi ajută pe suedezi să se dreagă. Mirosul de usturoi îl acoperea pe cel de cafea.
La un
de patru stele, de obicei îi recunoşti uşor pe români, mai ales pe cei trecuţi de vîrsta de mijloc. Sînt cei care îşi umplu pînă la refuz farfuriile, ca în cazul şaormei, „cu de toate“. Combină omleta şi baconul prăjit cu brînzeturi franţuzeşti şi salată, doar aşa, să fie. De obicei, nu reuşesc să termine tot, abandonează farfuria pe jumătate plină. N-aş spune că românii mănîncă mai mult ca străinii, însă omit faptul că pot trece în mai multe etape pe la bufet, vor să se asigure de la bun început „că nu se termină“. Disperarea cozilor de pe vremea lui Ceauşescu, cînd carnea, ouăle sau bananele se terminau înainte să-ţi vină rîndul şi nu te alegeai cu nimic, a rămas adînc întipărită în mentalul colectiv. Cei tineri sînt altfel, foamea nu-i mai bîntuie.
Într-un hotel din Berlin, oaspeţii sînt în general oameni de afaceri nemţi, veniţi cu treburi prin Capitală sau cupluri de americani de vîrsta a treia. Auzi vorbindu-se, însă, şi în spaniolă sau turcă. Nu vezi deloc copii. Farfuriile se umplu cu discreţie, cuplurile în vîrstă mănîncă puţin şi pe alese, doamnele au grijă de siluetă şi ronţăie o bucăţică de roşie, domnii – de colesterol, privesc cu jind cîrnăciorii nemţeşti, dar aleg iaurtul cu fructe, sub privirile vigilente ale soţiilor. Mulţi nu au nici o conversaţie în timpul mesei – după 30-40 de ani împreună, oare ar mai avea ceva să-şi spună? Îşi savurează cafeaua şi privesc pe geam oraşul, apoi studiază fiecare harta sa a Berlinului, alegînd trasee pentru ziua respectivă. Liniştea lor senină, mulţumirea de a vedea împreună un oraş european, îţi transmit o stare de bine. În schimb, oamenii de afaceri nemţi, îmbrăcaţi în costume impecabile, transformă sala de mese într-un
. Îşi deschid laptop-urile, tabletele, butonează smart-urile. Între două îmbucături, se conversează în germană sau engleză la telefon. Între două guri de cafea, transmit date. Apoi pleacă grăbiţi.
Observînd-o la micul dejun, lumea e plină de normalitate şi în acelaşi timp de diversitate. Cu toţii ne începem ziua în acelaşi loc, făcînd aceleaşi gesturi. Ne-am intersectat preţ de o jumătate de oră, însă drumurile şi destinele noastre sînt atît de diferite.