Memoria televiziunii

28 august 2008   MASS COMEDIA

Se spune că televiziunea nu are memorie, că trăieşte exclusiv din şi pentru prezent. Imaginile (şi sunetele) televizuale au un impact puternic şi imediat, însă emoţiile telespectatorilor se succed cu aceeaşi frecvenţă cu care operatorii schimbă cadrul. Chiar şi acele imagini, care par că ţi s-au lipit de retină, de-abia dacă lasă o urmă prin sertarele memoriei: fără referinţe, ele se pierd prin cine ştie ce apendice în care se mistuie lucrurile impresionante şi nesemnificative. Tocmai pentru că nu are memorie, televiziunea formează şi deformează conştiinţe, mai uşor decît alte forme de manifestare culturală. Institutul Naţional al Audiovizualului (INA) de la Paris este un imens rezervor de imagini şi sunete, o arhivă cu nenumărate paliere menită să păstreze şi să revalorifice ansamblul producţiei audiovizuale franceze. Instituţia a fost creată la începutul anilor ’70 ca o formulă de înlocuire (de fapt, de prelungire) a legii depozitului legal, care îi obliga pe producătorii de programe (pe atunci, erau mult mai puţine radiouri şi televiziuni) să păstreze o copie, un depozit legal cu programele difuzate. La scurt timp după înfiinţare, INA şi-a propus să recupereze toate aceste copii, să le restaureze, dacă e cazul, să le arhiveze, şi să înregistreze în continuare toate emisiunile radio şi TV transmise la nivel naţional. Pentru francezi, INA echivalează cu o memorie a televiziunii. TREI MILIOANE DE ORE DE EMISIUNE La INA găseşti înregistrări din 1933. În total, mai bine de trei milioane de ore de emisiune radio sau TV au fost recuperate, înregistrate şi arhivate în format electronic, pe un server mare cît o clădire. Un cercetător poate găsi la sediul central al instituţiei: imagini de referinţă, emisiuni întregi, fişe tehnice...; ca profesionist al audiovizualului, poţi să cauţi (şi să cumperi) dintr-o bază de date imagini de arhivă pentru programul de ştiri sau pentru documentare; ca simplu telespectator, găseşti aproape orice (şi de cele mai multe ori, gratuit) pe site: aproape întregul fond de care dispune INA e disponibil publicului larg. Cam şapte milioane de vizitatori are site-ul în fiecare an - o cifră la care nici măcar cei mai optimişti susţinători ai programelor pentru public (destul de împovărătoare pentru bugetul instituţiei) nu se aşteptau. La Essarts, într-o zonă limitrofă a capitalei, un ansamblu de clădiri stochează cea mai importantă parte a arhivelor: bobine de peliculă, benzi, casete. Şaizeci de ani de televiziune. Emisiunile mai recente sînt înregistrate şi păstrate la Bry-Sur-Marne. Tot aici sînt şi laboratoarele de restaurare, o parte din studiourile de producţie şi departamentele administrative. Documentele recente sînt stocate la Centre "Pierre-Sabbagh", iar arhivele radiofonice la Casa Radio. "Arhivele audiovizuale au aceeaşi valoare culturală ca producţia de presă scrisă sau de carte" - îmi explica unul dintre angajaţi acum o lună, în cursul unei vizite la centrul de la Bry-Sur-Marne. Nu a avut nici o ezitare în a compara cartea cu ceea ce se presupune a fi cel mai mare duşman al ei, televizorul: "Cultivarea acestei memorii este crucială pentru identitatea culturală". Probabil că acesta o fi şi motivul pentru care statul francez plăteşte anual factura pentru serviciile (din ce în ce mai scumpe, dar din ce în ce mai bune) prestate de INA: e vorba de sute de milioane de euro, dintre care numai o foarte mică parte sînt recuperaţi prin vînzarea unor producţii sau secvenţe din arhivă ori prin servicii de consultanţă oferite companiilor. ARHIVA DIN ARHIVE Misiunea principală a instituţiei este conservarea memoriei audiovizuale, însă directorii INA nu au vrut să o transforme în muzeu. Programele dezvoltate permit o valorificare intensivă a arhivelor, iar conservarea memoriei e gîndită în termeni extinşi: producţia de emisiuni care să folosească imagini recuperate este o formă de cultivare a memoriei. INA a produs o serie de 12 filme consacrate unor autori precum Louis-Ferdinand Céline, François Mauriac, Gaston Bachelard; un documentar despre televiziunea publică pe vremea generalului De Gaulle (Televiziunea Generalului); un altul despre Scriitori sub ocupaţie; sau un excelent portret de artist în Legend: Johnny Hallyday. Multe dintre aceste filme - obţinute cu imagini de arhivă - au intrat, la rîndul lor, în arhive: majoritatea producţiilor care poartă marca INA sînt premiate la marile festivaluri de film şi, graţie reţelei de institute culturale franceze, ajung rapid să capete notorietate internaţională şi chiar să fie apreciate de publicul larg.

Mai multe