Medium

8 ianuarie 2014   MASS COMEDIA

Ne-am dat întîlnire la colţul străzii unde se afla apartamentul. Niciodată, agenţii imobiliari nu acceptă să se întîlnească „la adresă“, pentru că le e teamă că vei viziona pe alte căi casa şi că îi vei fenta pe ei. De data aceasta, era o fătucă de maximum 25 de ani, slabă de o sufla vîntul pe stradă, cu o faţă albă ca hîrtia – sau de vină o fi fost fondul de ten –, cu nişte ochi mari, albaştri. Mai degrabă genul de picoliţă într-un club, decît „agentă“. Blugi cu talie joasă, zeci de brăţări pe mîini. A coborît dintr-un Ford argintiu, al firmei.

Apartamentul era într-un bloc interbelic cu trei etaje, aparent solid, dar care părea nelocuit sau cu locatari extrem de discreţi, aproape invizibili. Fata a deschis uşa cu o cheie – proprietarul era plecat din ţară. Am intrat în apartamentul mare, luminos, proaspăt zugrăvit. Nu era rău, însă am simţit de la bun început că era o casă cu personalitate, care nu te acceptă uşor. Sau poate că fata era de vină – îşi rotea ochii ei albaştri în toate direcţiile, de parcă ar fi pîndit-o un asasin plătit de după vreun colţ, şi ne dădea o senzaţie de nesiguranţă. Dar aşa se întîmplă, de regulă, în blocurile vechi, au o istorie, au poveşti, îţi poţi imagina cam orice. Apartamentele din blocurile noi sînt neutre, te aşteaptă pe tine să le dai viaţă, să imprimi spaţiului o poveste.

Ne-am aşezat pe o canapea, am vorbit de una, alta, de cum mai stă treaba cu imobiliarele. Fata nu părea să ştie mare lucru, spunea poezia învăţată pe de rost, de pe la vreun şef al agenţiei. La un moment dat, i-am pus o întrebare care n-a surprins-o deloc: „Ştii cumva dacă a murit cineva aici, în apartament?“ Nu ştiu ce mi-a venit să o întreb, poate din cauza amurgului de început de iarnă şi a umbrelor care începuseră să freamăte în jur, sau a bufetului din bucătărie, care scîrţîia din toate balamalele, sau a uşii de la debara, care se deschisese singură. Mi-era deja clar că nu m-aş fi văzut trăind în casa aia, dar într-o după-amiază banală, simţeam nevoia de puţin mister. Fata s-a înviorat brusc şi a început să se destăinuie, de parcă atît aştepta. „Vă înţeleg perfect întrebarea, nu mi se pare ciudată... după coşmarul pe care l-am trăit aproape cinci ani, nimic nu mai mi se pare ciudat!“ În urmă cu cinci ani, începuse să-i audă şi să-i vadă. Pe cine? Pe ei, cei din lumea de dincolo, pe ele, pe spirite. Nu mi-a venit să rîd, deşi fata, cu alura ei de picoliţă într-un club, nu era deloc genul care să comunice cu morţii. „Ca-n serialul Medium de la televizor?“ am întrebat, uşor ironic. Ei, nu chiar ca acolo, dar pe aproape... Noaptea se trezea şi-i fîlfîia ceva pe la fereastră, ca o perdea albă. Desigur, nu era acolo nici o perdea. Era spiritul. Uneori, auzea voci, mai ales prin somn, şi vedea mătuşi moarte. L-a văzut şi pe unchiul Mişu cum dă de mîncare la găini. Sau, mă rog, pe spiritul lui. „Era groaznic! Cred că voiau ceva de la mine, n-am înţeles niciodată ce. Prietenul meu de atunci nu m-a crezut, a spus că-s nebună, pînă la urmă ne-am despărţit!“ „Şi ce-ai făcut?“ Păi, a fost la nu ştiu cîţi doctori, care i-au dat antidepresive şi anxiolitice, însă nu i-au ajutat la nimic. Tot le vedea. Apoi, a fost pe la biserici şi mănăstiri, a făcut mătănii şi a ţinut posturi. Scoate febrilă telefonul mobil şi începe să ne arate poze – ea, în faţă la Stavropoleos, ea, la Cozia, la Prislop, la mormîntul lui Arsenie Boca, pozată cu fel de fel de icoane care plîng sau cu izvoare tămăduitoare. Aceeaşi fată slabă, albă la faţă, îmbrăcată în blugi cu talie joasă, înconjurată de maici, de taici şi de cruci. „Te-a ajutat?“ Da şi nu, căci în paralel începuse şi o campanie cu vrăjitoare şi descîntătoare. „Pînă la urmă, ştiţi ce a fost?“ Ne arată triumfătoare o ultimă fotografie neclară, cu ceva sclipicios, parcă dintr-o altă lume. „Argint viu!“ confirmă cu glas şoptit, de parcă eu m-aş fi prins deja despre ce era vorba. Şi cine să-ţi facă ţie farmece? „Nu ştiu. Duşmanii“, oftă ea. După ce a descoperit cauza, duhurile au încetat să o mai chinuie.

Se făcuse tîrziu. În apartamentul acela părăsit, în care nu m-aş fi mutat niciodată, căci fata aceea cu ochii albaştri chemase deja aici toate spiritele din lume, era aproape întuneric. Fata aprinse lumina. „Aşadar, e 47.000 de euro, dar s-ar putea să mai lase. Comisionul agenţiei e 5%“, mai spuse ea, pe un ton profesional. Odată cu o casă, încercase să ne vîndă şi o poveste paranormală.

Mai multe