Media în campanie: primele mutări

15 decembrie 2011   MASS COMEDIA

O să vină campania, o să se umple iar tejghelele de ziare prost tipărite, cu frontispicii strîmbe, a căror cerneală ţi se ia pe degete şi care strigă isteric, din titluri, contra lui Băsescu, Ponta, Antonescu, nu-i aşa? Că doar aşa a fost la fiecare alegeri.

Ei bine, nu. Ceva o să se întîmple. Dar nu ca la fiecare alegeri.

Problema e serioasă, fiindcă istoria presei de după 1989 e condiţionată de cicluri electorale; am mai scris asta acum cîţiva ani. În 1992, de primele alegeri, a apărut Evenimentul zilei, ziarul care a revoluţionat presa. În decembrie 1995, foarte puţin înainte de venirea Convenţiei la putere, s-au ivit PRO TV şi, mai puţin ştiut, Avantaje, revista care înseamnă apariţia presei glossy de tip occidental. 2000-2001 e începutul regresului, cînd o presă vocală şi deprimată se transformă parţial în clientelă a Guvernului Năstase, dar şi momentul de explozie al formulei de tabloid, prin Libertatea repoziţionată, care începea să crească. În fine, 2004-2005 înseamnă începutul euforiei investitorilor români în media, iar 2008-2009 e un fel de 2000-2001, o perioadă de aliniere şi polarizare a unor branduri oricum sărăcite de criză şi lipsite de prestigiu.

Deci: istoria se repetă? Judecata comună zice că nu. Iar eu o să vă spun de ce. Dacă ne-am aştepta ca piaţa media să se umple în 2012 din nou de trotinete murdare de hîrtie, vehicule temporare pentru ambiţiile pirotehnice ale unor baroni sau ne-baroni locali, ei bine, ne-am înşela. Unele dintre ziarele acum cîţiva ani importante, verticale, delectabile au devenit deja astfel de trotinete şi, culmea, situaţia lor nu e chiar cea mai rea: altele, pur şi simplu, nu mai sînt. Gândul şi Cotidianul sînt doar două nume de gazete în anumite momente ale existenţei lor promiţătoare, care de ceva vreme nu au mai considerat oportună existenţa pe print.

Printul ar fi o socoteală dacă ar avea ceva numit prestigiu. Cum n-are, să deschidem laptopul. Aici, în browser, o mulţime de site-uri mici şi nervoase se încaieră între ele sau cu duşmani mai mult sau mai puţin imaginari. E mult mai profitabil: hîrtia costă, hosting-ul şi domeniul – mult mai puţin. Şi dacă e vreo diferenţă de public şi prestigiu, ce contează? În definitiv, politicienii români se declară interesaţi de electorat/public, dar rezonează mai degrabă la aplauzele şi scărpinatul pe burtă cu care îi gratifică fanii. Care, la rîndul lor, se transformă în fiori mesianici la întîlnirea cu duşmanul cel rău, or, asta e mai important decît persuasiunea, logica, platforma şi bunele maniere. Şi mai ales prestigiul.

Ştiţi, cu siguranţă, mai mult de o comunitate de bloggeri-intelectuali, în care sala maşinilor e populată de foşti ziarişti de pe la gazete falite, aterizaţi în online ca nişte pui de mîţă chiori în rigolă, capabili să se ţină cît de cît la suprafaţă, numai împingîndu-se cu membrele pe umerii celorlalţi pui de mîţă, pe care îi bagă ocazional la fund. La pupa, careul ofiţerilor a fost luat în stăpînire de un măgar cu răget monocolor, deprins pe la întrunirile partidului care l-a convins că e ideolog şi l-a trimis să facă băi de comentatori prin subsolurile comunităţii. Sus, pe catarg, o bufniţă cu sindromul Tourette dă cu unde sonore în duşmanii aflaţi încă sub linia orizontului. La tribord, înţepenit în vreo portavoce, e un fost viitor diplomat de carieră, cam gras şi care miaună neconvingător pe tema nu ştiu cărui tratat internaţional la care ministrul X din partidul Y a avut o prestaţie apatridă şi trădătoare, motiv pentru care el, fostul viitor...

La echipajele de mai sus se adaugă animalele solitare, posesorii de domenii proprii, care au strîns mai mult de 150 de vizitatori pe zi, care pot fi cumpăraţi tot la kil prin agenţii specializate, ca să-ţi dea virale spontane şi memetică. Cine mai are nevoie de hîrtie?

Să le numărăm: Antena 3, Realitatea TV, România TV, Giga TV, Digi News, B1... astea-s toate? A, nu, mai e şi TVR Info, fiindcă TVR 1 nu era suficient de zgîlţîit la ratinguri, prin zona de ştiri generale-interes public, de Realitatea în formulă completă şi Antena 3. Oare cei şapte moderatori plus 21 de invitaţi şi alţi şapte co-moderatori nu se rătăcesc între studiourile TV? Despre ce dracu’ discută ei pe şapte posturi în acelaşi timp? Despre şapte subiecte diferite? Atunci sînt schizofrenici, ei şi noi, publicul lor. Despre acelaşi lucru? Atunci de ce nu se duc toţi în acelaşi loc ca să facă un singur lucru transmis de şapte ori?

De fapt, asta s-a petrecut deja. Mihai Tatulici a inventat emisiunea cu cinci gazde şi 252 de invitaţi, dintre care 249 nu apucă să vorbească deloc şi la care emisiune nu se uită nimeni. Ca şi fondatorul lui, formatul face carieră pe toate posturile, dar nu poate fi programat la concurenţă directă, fiindcă, oricîţi oameni dispuşi să bată cîmpii la televizor ar exista în România, chiar 252 x 7 invitaţi nu se găsesc. Cum de nu? Cel puţin o jumătate dintre ei s-au făcut deja moderatori.

Cu alte cuvinte, s-ar putea ca în 2012 să nu mai avem mass-media, dar ceva cu care să facem campanie o să avem cu siguranţă. La cele de mai sus se adaugă un alt hotspot, cum s-ar spune legat de Internet: urmăriţi cu mintea trează ce se-ntîmplă prin unele tabloide şi segmentele de după-amiază ale anumitor emisiuni de la posturile care programează filme şi show-uri de divertisment. O să vedeţi de cîte ori şi în ce contexte apar anumiţi politicieni acolo. Televiziunile celelalte, cu audienţă zero împărţit la doi înmulţit cu şapte, sînt pentru caracudă. Aici intră personajele cu bugete şi dare de mînă, care pricep în plus şi că o tăvăleală pe la fabricile de vorbe de pe posturile alea mici nu prea aduce voturi.

Toate acestea sînt numai o serie de observaţii, indicii şi capete de fir, o listă, inevitabil subiectivă, atîta cît poate cuprinde mintea mea şi pot eu să vă ofer, la persoana întîi singular. Sigur, cucoana politică din emisiunile de divertisment ar putea fi monitorizată pentru a vedea pe unde-i place mai mult să se plimbe, pentru ca după aceea să ne uităm la televiziunile care se înfruptă mai mult din bugetele ministerului în care şade cînd nu şade la TV. Există vreo asemănare?

Dar ce spuneţi de motanii din rigola Internetului, am avea mijloace să găsim finanţatorul? Probabil că da. La fel cum abonamentul pe care îl are un anumit lătrău parlamentar pe liliputana de ştiri cutare ar putea avea şi un preţ lipit pe el. La toate aceste săpături ne-ar putea ajuta presa. Însă ea nu mai are spaţiu. Sau timp: e ocupată cu lătrăul şi cucoana. Pînă cînd? Pînă foarte tîrziu.

Iulian Comanescu este analist media şi redacorul-şef al revistei de media The Industry.

Mai multe