Mătuşa Julia şi lumina albă de sud

5 februarie 2014   MASS COMEDIA

Mereu, în zilele sterile de iarnă, cînd totul este opac şi soarele nu mai apare, cînd nu-mi vine să ies nici măcar pînă la butic, după ţigări, şi încropesc ceva de mîncare din supe la plic şi conserve, iar la televizor se repetă „coşmarul alb“ la nesfîrşit şi mă întreb cum ar fi fost dacă nu m-aş fi născut într-o ţară cu climă temperat-continentală, luînd în calcul inclusiv anotimpurile ploioase şi ţările aficane, mi se face brusc dor de Portugalia şi de acea lumină albă de sud. Nu cunosc decît o fărîmă din Portugalia, n-am stat acolo mai mult de o săptămînă, aşa că, de fapt, mi se face dor de ceea ce ştiu – de o bodegă din Sao Mamede de Infesta (o suburbie a oraşului Porto, de fapt, un orăşel în sine, pentru că are propria administraţie) şi de mătuşa Julia. Ciudat cum, la un moment dat, o ţară întreagă, total străină ţie, de altfel, poate să fie reprezentată în memorie de un singur loc sau de un om! Şi mai ciudat cum acel loc, stăpînit de acel om, să-ţi creeze ulterior senzaţii felurite, de la nostalgie, la duioşie! Aşa cum mi s-a întîmplat la un moment dat, pe aeroportul din Frankfurt, prin 2008, cînd am întîlnit un grup de chinezi care plecau la muncă în Occident – femei şi bărbaţi, stînd pe boccelele lor, căci nu se puteau numi bagaje, decojind şi mîncînd ouă fierte, orbiţi şi speriaţi de luminile şi culorile aeroportului, pînă cînd a apărut un alt chinez mai răsărit, care avea liste nominale şi a început să facă prezenţa, iar cei din grup au început să prindă încredere şi, odată cu citirea fiecărui nume de pe listă, să recapete o identitate. Acest tablou viu, alcătuit din cîţiva călători, a reprezentat pentru mine China, a treia ţară ca mărime de pe glob, pentru multă vreme.  

Iar cînd mă gîndesc la Portugalia, această minunată ţară din sud, a cărei amintire îţi face mai suportabilă o după-amiază de iarnă, mă gîndesc la mătuşa Julia. Şi la bodega dintr-o casă albă, cu un etaj, de pe marginea drumului unde mîncau şi beau în general muncitorii din construcţii şi camionagiii. Pe la ora prînzului, se înfiinţau acolo, unii îşi comandau meniul zilei, de 6 euro, alţii veneau doar la una mică, cam ca drojdierii de pe la noi. Mesele se umpleau rapid, rîsetele şi vocile într-o limbă necunoscută, care seamănă ca sonoritate cu a noastră, dar din care nu pricepi nimic, începeau să se întretaie, transformîndu-se într-un zumzet plăcut. Afară era caniculă, aici mergea (sau nu) aerul condiţionat, compensat de un ventilator mare, în tavan, mergea şi televizorul, pe posturi sportive. Mătuşa Julia gătea şi servea. Avea în jur de 50 de ani, o bonetă din plasă care-i acoperea părul, şi zîmbea tot timpul, învîrtindu-se printre mese cu precizie şi delicateţe, fără să uite niciodată să aducă aperitivele din partea casei – pîine, unt şi măsline. Toată munca asta a ei, de bucătăreasă şi picoliţă în acelaşi timp, o făcea cu o uşurătate care transforma un prînz de 6 euro într-un festin. Ea ne-a spus că o cheamă Julia, în momentul în care am făcut schimb de amabilităţi prin semne, pentru că nu ştia o boabă englezeşte, uimită, în acelaşi timp, ce or fi căutînd nişte străini atît de departe de „obiectivele turistice“ şi de Lisabona.

Odată, am venit în timpul siestei, cînd toate mesele erau pline de pahare şi de resturi de la prînz. Mătuşa Julia a început să vocifereze ceva în portugheză, probabil că se scuza pentru faptul că e mizerie şi că n-are nimic proaspăt de mîncare – n-am înţeles nimic. Apoi, cînd a văzut că nu ne deranjează, iar mizeria portugheză n-are cum să-ţi displacă, e mai mult o lene şi un răsfăţ, a început să ne cureţe o masă. Jena îi dispăruse, îi revenise zîmbetul. Într-un colţ al terasei, mai era un grup de jucători de cărţi. Jucau pe muteşte, aproape moţăind. Într-un colţ, flutura steagul Portugaliei – a-l ţine la vedere e un sport naţional, se simţea briza dinspre ocean, cîteva pisici vagabonde se insinuau ca să cerceteze cochiliile de scoici scăpate pe jos. Seara, localul se anima. Erau tinerii din împrejurimi, care îşi făceau plinul de vin sau de Sangria înainte să meargă la discotecă. Pe mulţi, mătuşa Julia îi cunoştea, erau probabil fiii şi fiicele vecinelor ei din cartier. Glumea cu ei în portugheză, se lansa în conversaţii, în timp ce le aducea faimosul ei orez cu fructe de mare şi le umplea paharele. În preajma noastră era un pic stingheră, deşi încă de a doua zi ne simţisem de-ai casei, iar ea deja ne adoptase. Aşa că, pentru a nu fi tăcere la masă, în timp ce ne servea, cînta. Murmura un cîntec doar de ea ştiut, doar pentru a alunga stinghereala şi a ne face să ne simţim bine. M-am întrebat şi atunci, şi mult după aceea: în fond, de ce i-ar fi păsat mătuşii Julia de nişte muşterii de ocazie, de la 3000 de kilometri depărtare? De ce a simţit nevoia să-i „întreţină“ cumva, deşi nu le cunoştea limba şi ştia că oricum vor pleca şi că cel mai probabil nu se vor mai întoarce niciodată? N-am găsit nici un răspuns care să-mi convină. Poate cînta doar pentru ea, ca să-şi exprime bucuria că este utilă într-un local „de provincie“ din Portugalia... Poate cînta pentru noi, ca să ne amintim de ea acum, în cele mai friguroase zile ale iernii, iar cîntecul ei – să ne provoace duioşii, nostalgii, să ne încălzească... Poate că era prea multă dragoste în bodega aceea din  Sao Mamede de Infesta şi, pur şi simplu, dădea pe dinafară...

Mai multe