Maestrul Gîgă

2 martie 2009   MASS COMEDIA

Scriam săptămîna trecută despre filmul Frost/ Nixon şi despre cum se pregăteşte şi apoi se realizează profesionist un interviu de televiziune. Făceam o comparaţie, în final, cu interviurile servile ale lui Radu Moraru cu reprezentanţii actualei puteri. Nu este singura comparaţie pe care o putem face. Vorbim de Radu Moraru, dacă e să ne referim la comenzile politice şi la presa transformată în departament de marketing al unui personaj sau al unui partid. Putem vorbi însă şi despre interviul lăutăresc, după ureche, făcut la plesneală, unde cei care pun întrebări se bazează exclusiv pe ce-o să iasă pe parcursul discuţiei. Adică noi sîntem oameni deştepţi, imposibil să nu scoatem noi ceva pe loc!... Iar la această categorie nu numai Radu Moraru e în cauză, ci mulţi alţi realizatori de talk-show-uri de la noi. Aici, campionul absolut este, indiscutabil, Ion Cristoiu. Pardon: maestrul Cristoiu, tătucul presei româneşti postrevoluţionare. După cum ştim, el mai are acum un talk-show la Antena 2, Zig-zag cu Ion Cristoiu. Duminica trecută a avut-o invitată pe Mihaela Mihai, fosta cîntăreaţă din vremea comunistă, apoi subiect de legende urbane care să explice dispariţia ei, în prezent membru CNA şi parlamentar european în devenire. Ştiam cum e Cristoiu (de altfel, am mai scris, prin vara anului trecut, despre emisiunea lui de la Antena 2), dar m-am uitat totuşi la talk-show-ul lui. Poate pentru aplombul Mihaelei Mihai, telegenia şi verva ei, în contrast evident cu felul împiedicat în care se prezenta maestrul. Moderatorul emisiunii nu mai era nici pe departe omul care a făcut un ziar de succes şi a cîrmit presa şi gustul public înspre tabloidizarea de cea mai joasă speţă, nu mai era formatorul de jurnalişti şi mentorul "şcolii Cristoiu", lăudată de mulţi, nu mai era analistul de temut pe care-l cheamă conducătorii la sfat de taină. Nu, era, pur şi simplu, un Agamiţă Dandanache. De multe ori, în timpul emisiunii, aveam impresia că asist la dialogul din O scrisoare pierdută, cînd onorabilul Agamemnon face cunoştinţă cu Zoe, Tipătescu şi Trahanache: ("Dandanache: Si domnul? bărbatul dumneei? Trahanache: Nu, eu sînt bărbatul dumneei, dumneei este nevasta mea, cum am avut onoarea să vă recomand... Dandanache: Si dumneavoastră? Trahanache: Şi eu?... bărbatul dumneei..." etc.). Femeia îi explica, el făcea ochii mari şi întrebarea următoare dovedea că nu înţelesese nimic din ceea ce i se spusese. Să avem pretenţia ca interviul să aibă o anumită structură " deja am cere prea mult (totul era haotic, fără nici o legătură, fără nici o relevanţă, o perfectă discuţie între o doamnă sprinţară şi un Gîgă). În fine, poate era o problemă de concentrare şi de "etate", după ţinţi postii cu birza, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca si clopoţeii... Numai că analistul redutabil care este nici nu ştie pe ce lume se află. De exemplu, la un moment dat, Mihaela Mihai îi povesteşte că ea a făcut prima reclamă postrevoluţionară, de la TVR. Era vorba de celebrul spot cu "V-am prins, vrăjitoarelor!". Celebru? Ei, aş, c’eşti copil? Marele jurnalist nici nu auzise de el. Invitata îi povesteşte spotul. Nimic! Îi spune că reclama era la calculatoarele Felix. Omul face ochii mari: "care Felix?". Fosta cîntăreaţă îi spune că erau făcute de o firmă de stat. "Daaa? Nu ştiam!" " spune Gîgă care " iată " a mai învăţat un lucru nou. (Oare ce jurnalist a fost Cristoiu pe vremea lui Ceauşescu, cînd şi ăia mici auziseră de mîndria industriei IT româneşti, catastrofalele calculatoare Felix?). E adevărat, pentru a scrie despre găina care a născut pui vii nu trebuie să ştii mare lucru despre lumea în care trăieşti. Dar, văzînd precaritatea gîndirii maestrului, mă întreb şi eu, ca tot omul: oare ce o face la Biblioteca Academiei, unde se laudă că petrece mult timp? Dac-aş şti că face măcar bărcuţe de hîrtie, m-aş bucura pentru el!

Mai multe