Litere şi timp

Zilele trecute, cînd m-am surprins formînd din memorie, pe cifre, numărul unui prieten, am realizat că fac ceva neobişnuit. După ce m-am gîndit puţin, mi-am dat seama că omul nostru are acelaşi mobil de prin 1998-1999, cînd, încă, sunam de pe fix la celular şi trebuia să ţin minte combinaţii de numere. Ce s-a schimbat de atunci?

Tocmai voiam să vă spun ce, dar e evident: agenda.

– Cum, telefoanele nu vibrau deloc, nici chiar cînd le puneai pe mut? mă întrerupe fetiţa mea, butonînd nu ştiu ce şcrampă de celular, exact în secunda cînd scriu toate acestea.

Ei, bine, nu, nu vibrau. Unele dintre ele n-aveau creier deloc, nici măcar cît să ţină minte un număr al altora – toată memoria era, în acei ani, pe SIM. Mi-aduc aminte că, după anul 2000, am fost prietenul tuturor, în Ringier – grupul de presă care are Libertatea şi Unica –, în momentul în care a fost cazul ca toată lumea să-şi copieze agendele. Ringier schimbase contractul cu furnizorul de telefonie mobilă, de la ceva gen 0740 231..., la 0729 729..., iar agendele erau pe SIM. Dacă aveai un telefon deştept, ca al meu – Nokia 6150 parcă? –, puteai stîrni uluire cărînd cele 30-40 de numere în mobil (SIM-ul nu ducea mai mult de 50, apoi 100 de înregistrări), pentru ca, după aceea, să le tragi înapoi în cartela colegilor. Am pierdut, atunci, trei-patru ceasuri repetînd la infinit operaţiunea asta şi culegînd o mulţime de mulţumiri de la amici. Alternativa era să-ţi copiezi agenda cu pixul într-un carneţel – ceea ce nu era chiar atît de rău –, dar mai ales s-o bagi la loc, în mobil, din taste, ceea ce nu cred că a produs cuiva, vreodată, senzaţia de dexteritate sau superioritate.

Chestiile alea – tastele care aveau P, Q, R, S pe aceeaşi cifră, aşa încît trebuia să le apeşi repetat pe fiecare ca să obţii „Popescu“ sau „Ionescu“ în agendă – erau tare ciudate. M-am întîlnit din nou cu ele anul ăsta, cînd mi-am luat un smart TV. M-am trezit cu o tastatură numerică, cu care trebuia să caut pe YouTube – aceeaşi problemă, aceeaşi soluţie de la Sony. Cele 27-31 de litere ale alfabetului, înşirate pe cele 9-10 taste numerice, mi-au provocat o senzaţie de familiaritate, dar, în orice caz, nu una satisfăcătoare. Sony a introdus, la un update de sistem, o aplicaţie de YouTube care se cuplează cu iPhone-ul şi te lasă să baţi la tastatura normală a acestuia.

Dar ce înseamnă tastatură normală în ziua de azi? E vorba de înşiruirea de litere din jumătatea de jos a ecranului, cele pe care le atingi cu degetul – tap pe touchscreen – ca să produci şiruri de litere cu sens. E, oricum, altceva decît bătrîna tastatură fizică, de calculator de birou (desktop) sau vrăjitoria suplă de pe laptopul la care scriu aceste rînduri. „Altceva“ mai atrofiat – am scris şi altădată despre asta – dar, în orice caz, avînd legătură cu modul cum introducem literele în creierul maşinii.

Că veni vorba, nimeni nu ştie de ce tastatura în adevăratul sens al cuvîntului – fizică sau pe ecran tactil – arată aşa cum arată, în ziua de azi. A popularizat-o fabrica de maşini de scris numită Remington, începînd cu anul 1878, luînd-o de la altcineva, şi nimeni – sau cel puţin nu eu – nu ştie cine şi de ce a pus QWERTYUIOP pe primul rînd. Ea, tastatura, e o chestie retrogradă, şi totuşi singura care îţi permite să produci o asemenea cantitate de negreală pe ecran, cu o asemenea viteză şi cu sens. Mouse-ul sau ecranul tactil sînt superbe, dar nu înseamnă mai mult decît gesturi – e ca şi cum ţi-ai ridica pălăria sau te-ai înclina fără să spui „Bună ziua“. Nu e rău, dar uneori s-ar putea să ai nevoie şi de cuvinte.

Înapoi la ceea ce ţinem şi ce nu ţinem minte, ne-am idiotizat simţitor de acum 15 ani, în sensul şirurilor de cifre păstrate în memorie. Presupun că socotim mult mai rău în minte, fiindcă mai avem puţin şi pînă şi termometrele de la farmacie vor include un calculator cu cifre şi cele patru operaţii elementare. Apropo de asta, aţi observat că în ziua de azi, orice are un ceas electronic înăuntru, mai puţin maşinile de călcat şi măturile. Cum ne schimbă asta viaţa? Ultima dată cînd am văzut un ceas de mînă cu limbi era ceva adus de Ana-Maria, soţia mea, din Hong Kong. În mijloc era Mao, care dădea din mînă, iar mîna îndeplinea şi rolul de secundar. Ana-Maria a scos pocitania din bagaj şi s-a mirat că nu merge. Aşa, extraordinar de bătrînă cum e, văzuse ceasuri cu baterie, eventual cuplate cu ceas. Dar nu le apucase pe cele arc, ci numai pe celelalte – electronice, cum se zicea. S-a mirat cînd i-am arătat cum trebuie întors un buton pentru ca Mao să-nceapă să dea din mînă.

Ticălosul de Mao n-a funcţionat mai mult de două zile, cap la cap. Arcul se termina mereu şi, spre surpriza mea proprie şi personală, mîna lui producea un zgomot greu de suportat chiar şi din dormitor, prin uşa închisă. E pe undeva prin casa nouă, nu-mi amintesc exact pe unde, dar fetiţa nu ştie exact la ce foloseşte. Ea are de învăţat ceasul la şcoală, iar în acest scop produce inept nişte cercuri împărţite în diverse dimensiuni. Ultima dată cînd m-am uitat la ce făcea, cifrele de la 1 la 5 erau toate în primul sfert de oră, cu 5-ul în loc de ora 3. Şi-a luat papară de la Ana-Maria – ceea ce, am uitat să-i spun acesteia, e ca şi cum eu aş fi considerat-o proastă fiindcă n-a ştiut să-l starteze pe Mao. Dar, de pe urma acestei întregi revoluţii tehnologice, fetiţa s-a ales şi cu alte infirmităţi. Ceasurile digitale nu includ noţiunea de fără ceva. Cînd e 17,54, ea crede că e ora cinci. Presupun că ziua are alt ritm dacă nu ştii că după şi jumătate ai intrat în ora următoare, în sensul în care, pentru ea, bătrîneţea nu e aşteptarea sfîrşitului, ci o tinereţe care lîncezeşte prin jur, în mod inexplicabil, un pic cam prea mult.

Dacă vă întrebaţi unde vreau să ajung cu toate aceste constatări, o să vă spun sincer că habar n-am, cu excepţia faptului că lumea se schimbă, într-adevăr, în jurul nostru, odată cu însăşi noţiunea de timp (ciclic, grecesc-newtonian – ar zice Deleuze, dar nu e neapărat cazul să intrăm în filozofie). Acest articol a fost scris la laptopul meu, de la 30% la 19% baterie. Nu ţin minte orele, dar ştiu că, mai grav de-atît, fetiţa de care v-am tot povestit n-are nici un fel de percepţie a ceva numit baterie sau energie. Dacă-i dai pe mînă un dispozitiv, oricare, poţi fi sigur că-l găseşti foarte murdar şi mai descărcat decît o cărămidă şi lespezile voievodale. Viitorul e cronofag, dar şi energofag.