Limitele independenţei presei
Un caz recent - semi-mediatizat, aşa cum se va vedea - a readus în discuţie (in)dependenţa presei. Un cotidian central a lansat o amplă investigaţie jurnalistică, anunţată a fi un lung serial. La un moment dat, declarînd închis "primul sezon" al anchetei, serialul a fost întrerupt, cu promisiunea de a se reveni în toamnă, odată cu prima zi de şcoală (se ştie că vara e un sezon slab pentru presă, care se orientează spre lucruri uşoare, de citit sub umbrelă, pe plajă). La începutul lui septembrie, însă, de pe site-ul publicaţiei a dispărut arhiva serialului! Ulterior, articolele au reapărut, dar continuarea promisă a fost amînată. Nu fără un fel explicaţie: "o asemenea anchetă, de o asemenea complexitate şi cu atîtea ramificaţii, are nevoie de filtre suplimentare de control, printre care şi avizul departamentului juridic, care să ne ofere cît mai multe garanţii că textele respective sînt Ťbeton»". Prima întrebare care-ţi vine în gînd este, fireşte: păi, pînă acum nu erau beton? Problema pare însă să fie alta: "Sîntem supuşi unor presiuni mari pentru blocarea acestor dezvăluiri". Normal. De aici, s-a stîrnit furtuna, una mai mare decît cea provocată de dezvăluirile anchetei! Nimic nu agită breasla mai mult decît însăşi soarta breslei. Mai ales dacă vorbeşti despre alţii, nu despre tine. Cu necesara prudenţă, totuşi. Pentru că agitaţia nu s-a manifestat în presă, ci pe Internet, în bloguri. N-aţi văzut dezbateri TV asupra subiectului. Erau toate ocupate cu Piţi, Cioacă şi Mitică. Dincolo de soarta anchetei respective, dar şi de reacţiile stîrnite, rămîn întrebările privitoare la limitele presei. Prima dintre limite, cea firească, în legătură cu care ar fi caraghios să ne dăm moralişti, priveşte relaţia cu entităţile economice care asigură existenţa unui canal media. E absurd să pretinzi jurnaliştilor să "dea" în banca prin care îşi rulează banii, în tipografia care-i publică sau în propriul patron. Şi nici măcar în firmele care le cumpără spaţii publicitare. O asemenea abordare ar fi o gogomănie şi o ipocrizie. În paranteză fie spus, "bravura" unei publicaţii agresive cu o firmă care n-a vrut să-i dea bani e mai jalnică decît atitudinea ziarului care "închide ochii" la afacerile partenerilor săi. Ca să nu mai vorbim despre cazurile anchetelor aflate "pe ţeavă", folosite ca instrument de şantaj pentru a obţine venituri, fie în interes personal, fie pentru publicaţie. Nimic nu agită breasla mai mult decît însăşi soarta breslei. Dacă vreuna dintre aceste entităţi de care eşti inevitabil legat economic comite ceva grav, dacă afli că a făcut-o cîndva, normal e să renunţi la serviciile ei şi, eventual, după aceea, să deschizi o investigaţie jurnalistică. Iar dacă nu te simţi confortabil cu profilul moral al patronului, să-ţi cauţi altul mai cinstit (unde?). În ambele cazuri, eu, personal, am reţineri chiar şi pentru atacurile ulterioare divorţului, din cel puţin două motive. Mai întîi pentru că, aproape sigur, vei folosi informaţii din interior, pe care le-ai cules atunci cînd erai solidar cu firmele şi persoanele respective, erai "al casei", funcţiona (sau era normal să funcţioneze) o încredere reciprocă - drept care nu pot considera morale dezvăluirile ulterioare. Pe de altă parte, cînd un jurnalist ia bani vreme de ani de zile de la un patron şi după aceea se apucă să "dea" în el, din două, una: ori e neprofesionist şi i-a trebuit multă vreme ca să se prindă cu ce se ocupă individul, ori ştia de mult, dar pînă acum n-a fost incomodat de ceea ce ştia. Există vreo soluţie, în această ţară copleşită de corupţie, incompetenţă, infracţionalitate, nepotism şi prostie? Din fericire, da: din ziua în care iau prima chenzină de la Ionescu îmi asum faptul că sînt al lui Ionescu, cu tot ceea ce implică asta (aşa se întîmplă oriunde în lume); nu-mi clamez niciodată imposibila obiectivitate; nu mă dau neutru; dacă am simpatii politice, le recunosc (la noi nu există presă de partid, dar acolo unde este, nu e nici o ruşine); scriu cinstit ce aflu şi ce cred despre oricine altcineva în afară de Ionescu şi tovarăşii lui (plus firmele şi tovarăşii mei, dacă am aşa ceva); pe cît posibil, evit să atac concurenţii patronatului - oricum atacul nu e credibil; cînd aflu, cu dovezi clare, că Ionescu sau unul dintre tovarăşii lui face ceva care iese pentru mine din sfera acceptabilului sau cînd mi se cere ceva ce nu pot fi de acord să fac, spun frumos "La revedere!"; dacă nu găsesc nici un Popescu mai bun ca Ionescu, mă apuc de altceva. Nu e o tragedie. S-a mai făcut, şi cu succes. De pildă, o mare parte dintre românii stabiliţi în alte ţări practică alte meserii decît cele pe care le slujeau aici. Pare un set sever de reguli, dar e singura soluţie - dacă ţii la numele tău cel puţin atît cît ţii la banii tăi. Ce-a rămas din credibilitatea redutabilului ziarist care făcea dezvăluiri incendiare despre firme care ulterior s-au dovedit a fi concurente cu ale lui? Toate cele de mai sus privesc ceea ce s-ar putea numi partea ofensivă a presei: anchete, reportaje sociale, editoriale pamfletare, comentarii acide, ştiri "cu bătaie", interviuri fără milă. Dar n-ar trebui să uităm nici ziariştii "cuminţi". Moralitatea e valabilă şi pentru ei. Dacă ştii că patronul tău e o lichea, nu te poţi ascunde în spatele faptului că scrii doar o cronică de carte. Eşti tot al lui. Şi nu poţi ridica din umeri dacă, în acelaşi ziar cu tine, cineva publică o mîrlănie. E colegul tău. Sînteţi în aceeaşi barcă. Este presa vreodată, vreundeva, total independentă? Nu, n-are cum şi nici nu e nevoie să fie. Este non-independenţa presei ceva rău? Nu, cîtă vreme dependenţa se află în limite rezonabile, nu este de vînzare oricui vrea s-o cumpere şi este asumată deschis. Adevărata, marea, jenanta problemă nu este cea a presei dependente, ci a celei care pozează în independentă. Un ultim cuvînt despre migraţie şi despre efectele ei. Într-o ţară condusă de politicieni care, în majoritatea lor, au bîntuit prin mai multe partide şi "doctrine", de la stînga la dreapta şi invers, într-o ţară în care electoratul se vîntură şi el, năuc, dintr-o parte în alta, mi se pare exagerat şi chiar necinstit să judeci un ziarist care ieri, la "Tinerimea română", îl critica pe Fane Bostan, pentru că azi, la "Avîntul UE", îl încondeiază pe Sile Castravete. Şi nici măcar dacă se mută de la un ziar serios la unul manelistic. Nu asta e buba presei româneşti. Mai ales că rareori ziariştii migrează de bunăvoie. În percepţia publică, se practică în continuare o nedreaptă metonimie, prin care marea masă a jurnaliştilor sînt asimilaţi cîtorva zeci, poate sute, de şmecheri şi celor cincisprezece-douăzeci de abonaţi ai emisiunilor TV în care se emit judecăţi de valoare. Majoritatea jurnaliştilor români cîştigă modest sau sub-modest, nu au afaceri, nu primesc case de la ANL, nu au prieteni sus-puşi, nu apar niciodată în prim-plan şi nu sînt întrebaţi nimic de nimeni, deşi unii sînt super specialişti în domeniile lor.