<i>Educaţie? Prostii!</i>

De mai multe ori mi-a fost dat să constat iritarea celor de la televiziunile comerciale atunci cînd apare cuvîntul "educaţie" şi, în special, cînd e pus în propoziţia "televiziunea face educaţie". Respectivii sar ca arşi cînd aud aşa ceva, de parcă ar fi insultaţi, şi încep să-ţi turuie că nu, nici pomeneală să fie vreo legătură între educaţie şi televiziune, că acest mod de a gîndi e o prostie şi că televiziunea e o afacere şi atît. Ultima dată am întîlnit o asemenea reacţie la "Salonul moderatorilor", o dezbatere organizată de CNA săptămîna trecută, în cadrul unui proiect PHARE care-şi propune să "consolideze şi să dezvolte expertiza profesională în sectorul audiovizual din România" (este vorba despre o dezbatere din aceeaşi serie cu cea despre care am scris şi săptămîna trecută). Cel care a pomenit infamul cuvînt "educaţie" la masa rotundă organizată de CNA a fost Owen Bennett Jones, un jurnalist care a lucrat mult timp pentru BBC World Service. Cel care şi-a exprimat indignarea faţă de pronunţarea acestui cuvînt a fost unul din moderatorii-vedetă de astăzi, Andrei Gheorghe. Am observat, printre altele, că idiosincrasia faţă de ideea de educaţie este direct proporţională cu statutul de vedetă al individului. Probabil pentru că acest statut se obţine prin nesocotirea totală a faptului că televiziunea e chemată să mai facă şi educaţie. Astfel stînd lucrurile, reacţiile violente ar putea fi puse pe seama unei conştiinţe, vinovate în acest sens, a vedetelor noastre. De altfel, mulţi dintre oamenii de televiziune au ajuns să-şi gîndească raporturile cu publicul în termeni exclusiv pragmatici, iar cinismul a devenit, după cum observam şi data trecută, modul lor uzual de a vedea lucrurile. Asta îmi aduce aminte de o declaraţie, care a făcut vîlvă acum cîţiva ani, a preşedintelui director general al canalului francez TF1, Patrick Le Lay: "Dintr-o perspectivă business, să fim realişti: la bază, treaba canalului TF1 este să ajute Coca-Cola (de exemplu) să-şi vîndă produsul. Or, pentru ca mesajul publicitar să fie perceput, creierul telespectatorului trebuie să fie disponibil. Transmisiunile noastre au calitatea că-l fac disponibil: adică îl distrează, îl destind, pentru a-l pregăti între două mesaje. Ceea ce vindem noi firmei Coca-Cola este timpul în care creierul uman este disponibil". În fine, după ce afirmaţiile de mai sus au stîrnit scandalul, preşedintele director general de la TF1 a declarat că a vrut să spună cu totul altceva decît s-a înţeles şi a scăldat-o în fel şi chip. Vorbele lui - scăpate într-un moment de sinceritate sau de inconştienţă - au rămas însă. De fapt, aşa gîndesc cei care fac programele posturilor comerciale. Fie că o recunosc, fie că nu. Prin urmare, pentru destul de mulţi oameni de televiziune, publicul e o simplă masă de manevră, o turmă pe care să o momeşti să cumpere produse. Nu le trece prin cap să-i ofere (şi) ceva care să-i folosescă, pentru că sînt convinşi că nu ăsta e rostul lor. Rostul lor este să facă bani, cît mai mulţi bani. Nu e cazul să stimuleze deci gîndirea telespectatorilor, pentru că tocmai de creiere spălate au nevoie. Publicul trebuie să fie manipulabil, iar ei să aibă doar ştiinţa de a-l manipula cît mai eficient. Există voci care susţin că televiziunea e o activitate comercială care se deosebeşte totuşi fundamental de producerea de şuruburi sau osii. Cînd faci televiziune, ai un plus de responsabilitate pentru că manevrezi conştiinţele oamenilor (lasă că, şi dacă fabrici osii, trebuie să fii un producător responsabil, să nu oferi produse de proastă calitate care să pună în pericol viaţa celor care le folosesc). În mod paradoxal însă, pentru realizatorii noştri de televiziune problema responsabilităţii este o poveste bună de adormit copiii. Altfel, cu puterea extraordinară pe care o au de a modela conştiinţele, ar putea face o bună educaţie publicului... Fireşte, sîntem nişte naivi dacă ne gîndim la aşa ceva