Legea şi tocmeala
Unde-i lege, nu-i tocmeală " spune un vechi proverb. Vechi, de bună seamă, căci starea actuală a lucrurilor în România ne îndeamnă să credem că legea a ajuns mai degrabă o indicaţie regizorală, care suferă " ba nu, invită la " interpretări personale. Epopeea proiectelor de coduri juridice din ultimul timp a adus la vedere un element care s-a bucurat pînă acum de o oarecare discreţie, din partea participanţilor, şi de un val gros de ignorare (şi, cu tot respectul, ignoranţă), din partea publicului: tocmeala pe lege. Ceea ce ar fi trebuit să fie un proces de consultare " publică, politică, la nivel de experţi " urmat de o negociere flexibilă, în interesul public, a debutat cu un pumn în masă: "asta e pohta (juridică) ce-am pohtit!". Aşa că, popor, fii drăguţ şi vezi-ţi de treabă, că oricum nu are cum să-ţi pese (de ce ţi-ar păsa taman acum?) şi doar nu crezi că te pricepi. În mod paradoxal, ceea ce a permis demontarea (fie şi parţială, fie şi insuficientă) a acestui demers a fost calitatea, uneori chestionabilă, a textului, destrămăturile din ţesătura juridică şi " pe alocuri, logică " a Codurilor Civil şi Penal. Acolo unde factorul decizional s-a arătat neconvins de utilitatea unei consultări publice sincere (la care, de altfel, îl obligă legea, o lege adoptată într-un moment de mai mare luminare democratică), a funcţionat puterea exemplului: iată ce gogoriţe se află în texul pe care vă pregătiţi să-l validaţi, mai sînt şi altele, hai să vorbim, poate le dregem/dregeţi. Din discuţiile (lungi, multe şi unele chiar de bună credinţă) la care am participat, pe marginea articolelor care tratează libertatea de expresie, trei sînt concluziile care mi-au rămas. Prima şi cea mai tristă este că, pentru autorii Codurilor (acţionînd şi ei în limitele tezelor şi mandatelor politice), libertatea de exprimare nu este una dintre valorile fundamentale ale societăţii. Deşi stipulat în Constituţie, dreptul la liberă exprimare nu era cuprins în textele Codurilor. Ceea ce ne-ar fi lăsat pe noi, pe toţi, fără instrumentul legal intern care să ne apere în cazul în care dorinţa noastră de a ne exprima liber ar fi fost îngrădită. Chiar dacă nu are o aplicare practică uşor de imaginat, propoziţia "orice persoană are dreptul la liberă exprimare" este fundamentală unei democraţii " şi ea lipsea din forma iniţială a Codurilor. Mai mult, documentele europene în materie (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene care derivă din aplicarea Convenţiei) fac libertatea de exprimare dreptul prevalent, care poate fi limitat în anumite condiţii, pentru protejarea unor alte valori, în anumite condiţii şi cu teste de interes public. Întreaga arhitectură a Codurilor noastre era însă construită pe protejarea altor valori: viaţă privată, demnitate umană, onoare şi (vai nouă!) reputaţie. Cu alte cuvinte, dacă CEDO consideră că te poţi exprima liber pînă acolo unde începi să atingi drepturile altora (şi dincolo de acea limită, dacă o cere interesul public), în concepţia românească te poţi exprima liber doar după ce toate celelalte drepturi au fost protejate. Ar fi uşor să-i blamăm pe autorii textelor de Coduri (ca persoane) pentru această punere inversă de accent. Din păcate, construcţia lor reflectă o stare de fapt la nivelul societăţii româneşti, pentru care libertatea de exprimare nu este o valoare care se cere protejată social şi juridic. Ceea ce este paradoxal " şi oarecum trist " în cazul unui popor care de-abia şi-a regăsit dreptul de a vorbi şi de a gîndi fără oprelişti, control şi pedepse (căci, la scara istoriei, 20 de ani sînt puţini, foarte puţini...) O a doua constatare este că, în materie de liberă exprimare, partea cea mai "gravă" rămîne, în opinia autorilor Codurilor " şi a parlamentarilor care le-au dezbătut şi amendat " vorbirea. Limba engleză, în înţelepciunea ei, face distincţia între "freedom of expression" şi "freedom of speech", lăsînd exprimării şi alte forme. Arta (chiar şi " sau mai ales " cea underground), muzica, moda, atitudinea, stilul de viaţă " toate acestea sînt modalităţi ale "exprimării de sine" acoperite cum se cade de legislaţia europeană. În Codurile noastre, accentul (cu precădere cel represiv) se pune pe exprimarea verbală (cu formele sale "transcrise" " textul scris sau imaginea). Aş zice că, la nivel pragmatic, este mai bine aşa, că nu s-au apucat legiuitorii să ne spună ce şi cum să facem în acest domeniu. Dar, la nivel teoretic, nu pot să nu remarc această concentrare pe cuvînt " şi vom vedea mai departe de ce. O a treia şi ultimă constatare este că, deşi Codurile juridice vin să reglementeze relaţiile dintre persoane, "indivizi", fiind direct şi general aplicabile tuturor cetăţenilor, articolele referitoare la libertatea de exprimare (sau la limitarea ei) vizau cu precădere actul de presă. Nu ca atare şi nu direct, dar în dezbaterea anumitor soluţii, în discuţiile din comisiile speciale, exemplele invocate erau, mereu, legate de ziarişti. Acest automatism manifestat în timpul dezbaterilor ne-a lăsat să credem că, şi la momentul scrierii lor, Codurile au avut ca ţintă jurnalistul şi împiedicarea lui de a face una sau alta dintre faptele incriminate. Drept este că aplicările textului de (viitoare) lege la situaţii din presă au ajutat la vizibilitatea demersului de contestare a formei iniţiale a Codurilor. Că poporul telespectator mai degrabă vibrează la ideea că nu va mai putea vedea Mondenii decît la ameninţarea cu o presă incapabilă de investigaţii serioase. Tot drept este că aceste exerciţii de simulare a aplicării legii au dus şi la capacitarea presei în a relata discuţiile pe Coduri, căci o ameninţare directă de aceste dimensiuni este cu mult mai stimulativă decît confruntarea de argumente teoretice şi încrucişarea de cazuri în jurisprudenţa CEDO. Că nimeni nu-i iubeşte pe jurnalişti a devenit oarecum de domeniul evidenţei. Cum la fel de evident a devenit şi că există din ce în ce mai puţine motive vizibile pentru a-i iubi (căci diluarea şi degradarea calităţii jurnalismului din România sînt greu de combătut zilele acestea). Cu toate acestea, libertatea presei este " sau ar trebui să fie " dincolo de "accidentele de parcurs" ale breslei şi industriei. Această înmuiere a unui principiu fundamental în democraţie, această relativizare a argumentelor în funcţie de persoane şi de cazuri concrete este ceea ce m-a pus, mai mult ca de obicei, pe gînduri. Căci eu cred că legea (mai bună, mai proastă) este singura referinţă stabilă într-un stat democratic. Că legile bune sînt cele care se aplică în mod egal şi cu rezultate predictibile şi "drepte" tuturor. Mai ales celor care nu ne plac.