La zăpadă

De cîțiva ani buni, în fiecare iarnă, spiritul personal al copilăriei se îngroapă din ce în ce mai adînc sub niște nămeți inexistenți. Nu-mi doresc să ningă. Zăpada nu-mi mai spune nimic, nu mai reprezintă o tentație, ba dimpotrivă. Atenționările de cod galben de la buletinele meteo mă îngrijorează de-a dreptul. O fi unul dintre primele semne de îmbătrînire. Sînt aproape fericită dacă prin 15 ianuarie constat că n-a nins mai deloc și că temperatura a fost constant peste 0 grade. Trece și iarna asta! Dacă mă uit pe fereastră și văd cîțiva fulgi rătăciți mă apucă amocul. Orașul sub zăpadă înseamnă, de fapt, o stare de asediu. La o primă impresie, totul e imaculat, aseptic, poate să ți se pară chiar frumos. Apoi, traficul e blocat, te deplasezi greu, singurul loc unde te simți viu și în mișcare e la metrou. Dacă străzile principale sînt curățate de bine, de rău, cele secundare se transformă în trasee pentru curse cu obstacole. De cînd m-am mutat la curte particip la operațiunea „la lopată“. În primul rînd, ai nevoie de obiectul muncii, care se cumpără pe alese din magazinul Bucur Obor. Cum dă zăpada, apar și lopețile la suprapreț. Unele crapă în primele zece minute de opinteli, sînt made în China. Pe strada mea, o lopată bună, zdravănă, de încredere se împrumută, trece din curte în curte. Zăpada se adună în mormane de-o parte și de alta a străzii, mă gîndesc cu groază la momentul în care va începe să se topească. Într-o primă etapă, vecinii fraternizează, e un hei-rup comunitar de sezon care aparent poate lega prietenii, în general între bărbați. Bunul gospodar de pe colț scoate și o țuică din beci, ca oamenii să se mai încălzească. Între două lopeți, se ciocnesc țoiurile. În a doua etapă, entuziasmul dispare și apar scandalurile. Fii atent unde dai zăpada! Nu vezi c‑ai dat-o la mine în curte pe toată? De ce-o înghesui în curte la Mihaela, care e plecată în Anglia… profiți că săraca femeie nu-i acasă! Și continuă să ningă, fir-ați ai dreacu’ cu zăpada voastră! Nu se mai cunoaște nimic din munca noastră comunitară, cooperativa munca în zadar.

O altă operațiune care implică întrajutorare este deszăpezirea ma­și­nii. Se împrumută fărașe, măturici, raclete. Vecini și trecători pun umărul ca să mai împingă cîte o mașină înfiptă în nămeți. Un alt hei-rup comunitar care îți aduce o satisfacție personală cînd mașina aceea, indiferent dacă e o rablă autohtonă sau una străină, abia ieșită din fabrică, a luat-o din loc. Și, în fond, e o demonstrație de forță. Însă cînd mașinile se pun în sfîrșit în mișcare și încep să derapeze, să se blocheze unele pe altele, iar șoferii nu pot da cu spatele – mai ales dacă sînt femei, zic unii – lucrurile se schimbă, politețea și generozitatea dispar. Și toată lumea dă vina pe zăpadă.

În centrul orașului, clasicii parcagii și spălători de parbrize se respecializează, învață noi „meserii“. Aici nu mai e vorba de întrajutorare, ci de servicii, mai ales că există cerere. Contra unor sume modeste, ei se oferă să dea cu lopata în locul tău și să-ți deszăpezească mașina. Faci țurțuri lîngă ei, în vreme ce le admiri munca și le dai indicații. Alte servicii, cele de interior, merg prost, cu încetineală. La poștă, la administrația financiară, chiar și în magazine și restaurante la care distribuitorii ajung acum mai greu, totul se desfășoară parcă în reluare. Nimeni nu se mai grăbește nicăieri, însă există o indulgență, oamenii devin brusc mai răbdători, aruncă priviri neliniștite pe fereastră la „peisajul hibernal“ și acceptă totul ca pe un dat: e zăpadă!

Orașul intră, în sfîrșit, într-un soi de hibernare binemeritată. E mai pustiu, mai liniștit. Locuitorii săi abia așteaptă să ajungă acasă, să deschidă televizoarele, să se uite la știri și să le plîngă de milă sinistraților de la Buzău. Uite, se poate și mai rău! Oamenii au rămas fără pîine, pentru că n-a ajuns mașina cu pîine. Asta n-o voi înțelege niciodată – în fiecare casă de la țară ar trebui să existe o pungă cu făină și un strop de drojdie. Chiar nici un țăran nu mai știe să coacă o pîine? Reporterii transmit dintre nămeți, cu voci panicarde. Știrea se numește, invariabil, „Infernul alb“. Practic, este aceeași știre de anul trecut sau de-acum doi ani, copy/ paste. Percepția asupra zăpezii s‑a schimbat în societate – nu mai este un atribut firesc al iernii, un fenomen cît se poate de normal, din decembrie și pînă în martie. A devenit o catastrofă, o calamitate. De aceea am ajuns să urîm zăpada, e nocivă. „Zăpada ucide!“ este titlul unei alte știri. Zăpada poate fi atît de periculoasă, încît ni se dă voie s-o personificăm, e un soi de duh malefic. Cum ar putea România să scape o dată pentru totdeauna de corupție și de zăpadă? 

În cele din urmă, acest monstruos personaj cedează și este anihilat. Zăpada începe să se topească. Însă tot o urăști post factum: orașul devine o mocirlă care în limbaj comun se numește fleșcăraie. Mașinile stropesc. Țurțurii care cad sparg capete. Toată lumea e nemulțumită și așteaptă ca și această nenorocire să treacă.

Nu mai știu cum e acum, însă în copilăria mea, în fiecare casă unde exista un copil, exista și o sanie. Sania mea zăcea într-o debara, așteptînd banala iarnă bucureșteană și prima zăpadă. Uitam de ea cu desăvîrșire în celelalte anotimpuri, însă devenea un must-have prin decembrie. Cînd mă uitam pe geam cum ninge și speram ca acel strat de zăpadă perfect pentru sanie să se depună. Ieșeam cu tatăl meu cu sania în acele amurguri timpurii de iarnă, cînd puteai să vezi fulgi mărunți, delicați, în halourile galbene ale felinarelor. Nu era vorba despre săniuș, doar mă trăgea cu sania pe străduțele pustii din spatele Căii Moșilor. E una dintre imaginile idilice ale copilăriei care mi-au rămas în minte. N-am mai văzut de mult copii trași cu sania pe stradă de către părinți, se pare că și acest obicei iernatic a dispărut. Sania e acum un obiect care se închiriază doar la munte, acolo unde „românii se distrează“ și „petrec“ în mod organizat pe pîrtie. Iar subiectul știrii copy/paste de la an la an sună cam așa: „Românii se bucură de zăpadă“. Oare?