La celălalt capăt al lumii

Vîntul prăfos şi fierbinte de iulie îi ridica fusta subţire de vară, dezvelindu-i pulpele albe şi groase, în timp ce se plimba prin Centrul Vechi. La fiecare pas, exclama cîte un „wow!“, se entuziasma la orice clădire într-o rînă, gata să se prăbuşească, încerca să citească firmele într-o limbă necunoscută („Li... bra... ria!“), le zîmbea puradeilor care o auzeau vorbind în engleză şi-i cereau 1 leu, mîngîia cîini vagabonzi. La Hanul lui Manuc (pe atunci încă nu era puzderia de terase, şi Centrul Vechi arăta ca după un bombardament recent... nu că acum ar fi cu mult diferit) a băut trei beri negre, a rîgîit uşor, s-a pilit şi ne-a cîntat un cîntec religios, cu accente country. Oare ce căuta în România americanca asta grasă, cu cosiţe blonde şi cu ochi albaştri, lăcrămoşi, ca într-o pictură naivă?

Venise la un multicultural meeting, un program de travel pentru scriitori şi poeţi, pe care îl găsise întîmplător pe net. Plecase în marea ei aventură în Est, deşi soţul ei n-a vrut s-o lase, a ameninţat-o chiar cu divorţul dacă pleacă. Dar a plecat, căci, în fond, şi ea era scriitoare... scria două cărţi cu pisici pe an şi colabora la o revistă despre pisici, iar acest hobby al ei, de femeie casnică, îi asigura o mică independenţă financiară, nişte bani puşi deoparte pentru marea ei aventură. Atunci, berea neagră i-a dezlegat limba şi ne-a povestit viaţa ei. Era nefericită... şi nespus de plictisită, şi iat-o aici, într-o ţară „exotică“, de la capătul lumii, destănuindu-se unor străini. Celelalte americance de la multicultural meeting (nu ştiu cum s-au nimerit numai femei) au ascultat-o clătinînd din cap, cu o vagă compasiune, exclamînd uneori: „Oh my God!“ Janet era din Lousiana, făcea parte dintr-o comunitate religioasă şi extrem de conservatoare, toţi de acolo erau nice şi atît, dar nimeni nu ştia ce era în sufletul ei. De fapt, soţul ei era chiar pastorul, aveau nouă copii. „Toată viaţa numai asta am făcut... am gătit sute de lunch-uri şi dinner-uri, am spălat rufe şi am născut copii!“ zice ea senină. Soţul ei nu-i dădea voie să muncească, era neliniştit şi în privinţa faptului că ei îi plăcea să scrie, însă considera asta doar un moft şi o lăsa în pace, să-şi vadă de poveştile ei cu pisici. Nu călătorise nicăieri pînă acum, nu avea prieteni, nu mergea niciodată nicăieri, doar la hipermarket şi duminica la biserică. În acel moment, o altă americancă din grup, o scriitoare feministă din Boston, a luat-o cu fermitate de mînă: „Dragă, asta nu e viaţă! E timpul să schimbi ceva!“

Marea aventură a lui Janet din România a durat atunci doar zece zile, timp în care s-a pilit de mai multe ori şi şi-a plîns de milă, iar feminista din Boston i-a devenit un soi de mentor. A revenit însă după un an. Singură, mai slabă cu 30 de kile, îmbrăcată în blugi şi într-o geacă de piele, hotărîtă să se stabilească aici. Îşi părăsise soţul şi copiii, îşi luase adio definitiv de la comunitatea religioasă din Louisiana. Era un cu totul alt om, mi-a fost greu s-o recunosc la început: strălucea! Mai tîrziu am aflat şi dedesubturile „afacerii“ – în timpul primei vizite se îndrăgostise iremediabil nu doar de România, dar şi de un scriitoraş local – cam hippie –, care o acompaniase la chitară la cîntecele ei religioase cu accente country. Acum spera să se mărite cu el şi să-şi refacă viaţa. Deşi relaţia cu scriitoraşul n-a mers, ea tot a rămas aici. S-a implicat în mici acte caritabile, a înlesnit aducerea unor „ajutoare“ din America pentru un azil de bătrîni. O vreme n-am mai auzit nimic de ea, apoi a venit o veste care m-a şocat – Janet a murit într-un accident de maşină pe şoselele patriei noastre.

Straniu destin! Să pleci din America, din cuibul tău safe, cu nouă copii, să te desparţi de un pastor, să slăbeşti 30 de kile într-un an, să te regăseşti pe tine însuţi şi să vii să mori în România, la celălalt capăt al lumii.