JR, stafia capitalismului

28 noiembrie 2012   MASS COMEDIA

Blondă, sofisticată, serafică, filolog, o cunoştinţă de-a mea de la începutul anilor ’90 avea o soră brunetă, la fel de sofisticată şi serafică, tot filolog. Fetele stăteau împreună în casa părintească şi, ca tot filologul, au rămas neputincioase atunci cînd li s-a stricat televizorul, Diamant sau naiba ştie ce mutant fabricat la sfîrşitul Epocii de Aur – plini acei ani de metale şi pietre preţioase, nu? Fiindcă rabla nu putea fi resuscitată, surorile au căutat şi au găsit o soluţie de criză: ascultau Dallas-ul la radio, pe frecvenţa FM din banda estică, unde era pe atunci TVR-ul.

Aşa cum bănuiţi, poate, astăzi vreau să vă povestesc despre definitiv răposatul JR, posesorul celui mai urît caracter din ceea ce pe vremuri se numea Lumea Capitalului, dar şi al celei mai pocite pălării. Şi nu, articolul nu este despre Larry Hagman, actorul răpus, săptămîna trecută, de cancer la gît, la 81 de ani, ci despre personajul care a mîncat actorul pe dinăuntru, ca lupul lui Münchausen din cal, pînă cînd din acesta n-a mai rămas nimic.

Şi, mă rog, ce ne pasă nouă de JR?

Fiindcă – povestea chiar Larry Hagman pe BBC acum cîtăva vreme, atunci cînd a venit la noi ca să promoveze Lukoil – cineva s-a apropiat de actor şi i-a spus: „Îţi mulţumim, JR, pentru că ai salvat România!“. Reason, revista americană, ia această istorioară în serios, într-un material video postat online, şi formulează o serie de consideraţii previzibile. Dar, de fapt, de ce ne-a păsat de JR, şi nu de Rudy Jordache din Om bogat, om sărac sau de Bugs Bunny din Loonie Tunes? E drept, în primul rînd, în mentalul colectiv al acelor ani, Televiziunea era desigur sacrosanctă, iar cei care se vedeau îndeajuns pe ecranul clipocitor, albăstrui, al Diamantului căpătau proporţiile şi semnificaţia unor sacerdoţi ai cultului oficial. Nu întîmplător, la jumătatea anilor ’90, Adrian Sîrbu avea să-şi alinte principala creaţie cu numele de Biserica PRO TV, iar Florin Călinescu avea să devină beneficiarul, cu adevărat meritoriu de altfel, al acestui gen de aşteptări metafizice.

Dar, înapoi în anii ’80, pe cînd perestroika aducea primele raze, timide, de soare, în restul Lagărului Socialist, la noi era beznă şi frig, iar JR se înghesuia în programul de două ore al TVR-ului ca într-un lift insalubru, alături de un alt personaj cunoscut şi, de altfel, tot virtual: Ceauşescu. De ce, acesta, virtual? Cum bine observa cineva, nu mai ştiu cine, după ce imaginile de la procesul din decembrie 1989 au fost transmise, atunci a fost prima oară cînd l-am putut vedea pe Ceauşescu necenzurat. Restul, ceea ce se vedea sau se arhiva, i-a permis sclipitorului Andrei Ujică să lanseze anii trecuţi Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, documentarul făcut numai din imagini aprobate şi apreciate de fostul preşedinte.

Destul însă despre Ceauşescu, înapoi la JR şi la realizările politice ale acestuia. E drept, acesta a fost un ticălos irezistibil, pe orice meridiane. După ce, în ultimul episod din sezonul ’79-’80, a fost împuşcat de un coleg de distribuţie neidentificat, americanii au fiert pînă în toamnă, ca să afle rezolvarea enigmei în seria din toamnă, aţîţaţi şi de teaser-ele „Cine l-a-mpuşcat pe JR?“ distribuite sub diferite forme de CBS, reţeaua care difuza serialul. Cu acest prilej, probabil, JR a făcut pentru prima oară, în mod manifest, politică, deoarece conservatorii s-au agăţat de teaser-ele Dallas-ului şi au distribuit insigne de campanie cu inscripţia: JR a fost împuşcat de un democrat, cu trimitere la republicanismul neprofesat, dar profund al personajului care se identifică cu statul lui George W. Bush.

Aici ajungem în miezul lucrurilor: înghesuit alături de Ceauşescu în grila claustrofobă a TVR-ului, JR era inamicul ideologic de moarte al acestuia. Nu interesantul diplomat republican David Funderburk, ci petrolistul texan era ambasadorul valorilor capitaliste, al unei Americi (cum li se spunea Statelor Unite pe vremea aceea) colorate, opulente, consumiste, autoindulgente, venale, în esenţă, al visului american.

Cînd şi-a prezentat scrisorile de acreditare la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socaliste (sau oriunde se aprobau dubioasele producţii capitaliste pe vremea aceea), JR a fost cu siguranţă acceptat ca exponent cinic al răului capitalist, pentru panseuri gen: „O conştiinţă este ca o barcă sau o maşină: dacă vezi că îţi trebuie una, închiriază-ţi!“. Cenzura nu a luat în calcul însă faptul că acest gen de cinism avea reverberaţii profunde în mintea amărîtului om al muncii din acei ani, nu de alta, dar acesta intuia o cantitate de cinism cel puţin la fel de mare la exponenţii Societăţii Socialiste Multilateral Dezvoltate, cei care-l şefuiau şi-l beşteleau în şedinţe de partid, spectacole de circ groteşti care azi au ajuns pe la televiziuni. Cinismul de stînga nu putea fi, însă, decît augmentat cu şi potenţat de ipocrizie, pentru a da entuziasmul de montaj literar-artistic fără de care nu puteai ajunge nici măcar membru supleant în asociaţia de bloc.

Aşa, JR scotea capul dintre puricii ecranului, în serile cînd străzile erau luminate doar de tuburi catodice albăstrui, ca un înger exterminator, la fel cum Chuck Norris se ipostazia pe Facebook, după protestele din ianuarie, ca să salveze România. Ca să neutralizeze acest cavaler cu armură de catifea şi pălărie de mangafa, propaganda dădea apoi cu o mulţime de Ceauşescu, fără să ştie că duhul conjurat prin genericul-triptic sporea în puteri, cu atît mai mult cu cît era mai înghesuit de cîntări ale României şi orgiile de pe la CAP-uri ale lui Tatulici.

În visătoarea ţară ce a prefaţat revoluţiile de pe Twitter cu fix 20 de ani, prin felul cum s-au învîrtit lucrurile în jurul TVR în 1989, principalul oponent al lui Ceauşescu nu putea fi decît virtual. Iar cea mai clară dovadă de virtualitate e faptul că JR a murit şi a înviat de mai multe ori, ca pisica, dar mai ales ca avatarul de care te descotoroseşti în joc pentru a îmbrăca un altul. După isterizanta vară ’79-’80, cînd nimeni n-a ştiut cine l-a împuşcat, dar a înviat, petrolistul şi-a încheiat prezenţa în serial – şi serialul, apropo – cu un nou foc de armă, de asemenea misterios. Habar n-am cine l-a împuşcat, la fel ca prima dată, dar a fost fix la momentul oportun: în 1991, cînd s-a terminat şi cu comunismul. A urmat transplantul de ficat al interpretului, care l-a mai înviat pe acesta o dată, pentru ca stafia capitalismului să înceapă să bîntuie din nou prin Europa, şi nu numai, anul trecut, odată cu reuniunea Dallas-ului, cînd serialul a făcut rating-uri foarte bune. Şi, cu siguranţă, nici moartea de acum cîteva zile nu-l va stînjeni prea tare: la fel cum alţii trec în nefiinţă sau ajung în Rai, JR a plecat pe YouTube, de unde va bîntui vreo Coree de Nord sau alt teritoriu rătăcit.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).

Mai multe