Ipohondria

Mai nou, două din trei reclame de la televizor sînt la medicamente care se eliberează fără prescripție medicală sau la suplimente alimentare. Din punct de vedere economic, s-ar putea trage o singură concluzie – industria farmaceutică este singura care își permite să plătească „la greu“ spațiu publicitar la TV. În urmă cu 15-20 de ani, producătorii de țigări își permiteau și ei (și cred că și-ar mai permite și astăzi), pînă au fost scoși în mod forțat de pe piața publicitară. Unde sînt vremurile în care fumai un Kent și începeai să crezi în magie, pășeai într-un poster cu imaginea unei insule exotice și ajungeai în paradis? Revenind la un ton serios, reclamele la medicamente de astăzi mi se par la fel de nocive pentru popor ca reclamele la țigări de odinioară. Vezi oameni care suferă, din diferite motive, înghit cîte o pilulă, după care devin brusc fericiți. În perioadele sărbătorilor, abundă reclamele la „produsele“ digestive, iar unele dintre ele chiar încurajează excesele. Ce dacă ai deficit de bilă? Acum poți să bagi în tine ca într-un spital, pentru că pastila rezolvă problema. Ce dacă lupul a păpat Scufița și bunica, a fost prea lacom și acum are burta mare? Lupul va lua pilula și se va simți din nou ușor și eliberat de povară.

Reclamele se adresează în primul rînd oamenilor sănătoși care, din cînd în cînd, au diferite neplăceri. Pentru cei cu adevărat bolnavi, lucrurile nu sînt deloc atît de simple. Iar pentru cei ipohondri, ca mine, televizorul devine, din nefericire, o permanentă sursă de inspirație. Noi sîntem cei care îmbogățim, de fapt, industria farmaceutică și care plătim indirect pentru producerea acestor reclame. Și, odată cu difuzarea lor insistentă, în cercul nostru intră din ce în ce mai mulți, îngroșăm rîndurile.

Intru într-o farmacie de cel puțin două ori pe săptămînă – slavă Domnului că sînt multe! –, am vreo șase carduri de fidelitate. Dacă mă apucă „vreun simptom“ (vorba unui amic, tot ipohondru, cu care fac haz de necaz) pe la două noaptea, norocul meu e că stau aproape de o farmacie non-stop. Primul meu gînd este să iau pilula salvatoare, niciodată nu mă gîndesc că o să-mi treacă „de la sine“. „De la sine“ nu există. Și chiar dacă trece, este doar pe moment. Nu mă pot abține să mă gîndesc că undeva există, în stare latentă, o boală gravă ce pîndește momentul potrivit ca să izbucnească. Într-o farmacie nu iau niciodată doar o aspirină (de altfel, am mereu cîte două la mine, în geantă, pentru că am citit undeva că dacă faci infarct și mesteci două aspirine mai ai șanse să scapi!). Iau mai multe produse, just in case, pentru că am auzit că „fac bine“. Mai iau și un complex de B-uri și un hepatoprotector pe care nu mi l-a recomandat nimeni, dar mi-l recomand eu singură, și un cărbune medicinal, n-are la ce să strice. Mai iau și un calmant „din plante“ pentru anxietate (pe astea din urmă le tot testez). Ceva de somn și gata! Fac parte din clienții fideli care se împrietenesc cu farmacistele și le trag de limbă, le „folosesc“ pe post de doctori. De multe ori, reușesc să smulg de la ele o asigurare că n-am nimic grav și atunci sînt fericită. Pe mine mă înjurați atunci cînd stați la coada care s-a înțepenit pe loc de o jumătate de oră. Și pe mulți alții ca mine.

Ipohondrilor le place să discute despre „bolile“ lor cu alți ipohondri. Ar trebui să ascultați o discuție la telefon între mine și tatăl meu, atunci cînd unul dintre noi „are un simptom“ și îl sună pe celălalt. Avînd în vedere îndelungata lor experiență, ipohondrii se consideră specialiști în diagnostice. „Păi, ia și tu un No-spa…“, „Oare nu e mai bine să încerc cu un Debridat?“, „E bun și Debridatul… dar dacă zici că te doare… unde te doare mai exact? Ce ai mîncat? Și dacă e, de fapt, pe neurovegetativ?“, „Cum să fie pe neurovegetativ?! Nu înțelegi că mă doare? Și am și o stare ciudată… așa, ca o amețeală, o sfîrșeală“, „Atunci ia jumate de Xanax ca să te liniștești…“ Xanax-ul e salvarea supremă. Și pe ăsta îl am în geantă, cînd mă apucă „un simptom“ nelocalizat și inexplicabil (nu iau însă decît în cazuri de maximă urgență). Cînd plec într-o călătorie chiar și pentru o zi, iau cu mine o mică farmacie. Am de toate pentru orice. Am rezolvat de multe ori „bolile“ amicilor în curs de ipohondrizare cu cîte un Extraveral sau Bien Dormir cu melatonină.   

Discut tot la telefon, cu un alt prieten, tot ipohondru. El mă crede specialistă în boli de stomac. Are probleme de aproape trei ani și îi e groază să se ducă la doctor. „Arsuri, reflux, nu-mi trece cu nimic… dacă am cancer?“ „N-ai nimic. Cel mult o gastrită, ca mine.“ Un ipohondru e foarte indulgent cu bolile unui alt ipohondru, întotdeauna ale lui sînt cele mai grave. Totuși, îl trimit la o endoscopie ca să se liniștească. Și închei convorbirea într-un mod neliniștitor pentru el: „Îți zic eu că n-ai nimic, dar… eu nu sînt doctor!“ Însă mă gîndesc la momentul acela aparent unic din viața oricărui ipohondru în care prietenul meu va afla de la doctor că într-adevăr n-are nimic grav și se va simți în al nouălea cer. Însă, din păcate, momentul nu este unic. Pentru că starea de bine, de sănătate deplină, nu durează. În scurtă vreme o să apară un alt „simptom“. 

Pare amuzant, dar nu este deloc, ­căci ipohondrii au parte de o viață chinuită. Nu-i deloc amuzant să-ți începi ziua la computer căutînd pe Internet – o altă sursă toxică de inspirație – „sufocări în somn“ sau „cum doare ficatul?“, în timp ce ești bîntuit de cele mai negre gînduri. Așadar, domnilor din industria farmaceutică care comandați aceste minunate reclame în care diferiți indivizi „au cîte un simptom“ doar ca să vă vindeți produsele, gîndiți-vă că există mulți, foarte mulți oameni pentru care sănătatea devine o obsesie și farmacia un mod de viață. Așa că ar fi bine să nu-i încurajați.