Întreprinzătorul local
La Zilele Satului, undeva prin judeţul Sibiu, s-au întins mesele lungi din lemn, acoperite cu muşamale cu flori, au început să sfîrîie micii, să curgă bere ieftină, ca la bîlci. Şi, la două mese învecinate, la care se înghesuiau cîte doişpe oameni, am nimerit chiar spate în spate cu el. Un munte de om care se revărsa peste mine, oricît m-aş fi tras pe marginea băncuţei. Cînd rîdea, cu un rîs gros, care reverbera de undeva de dinăuntrul trupului uriaş, mă simţeam proiectată dincolo de grătarele cu mici şi mă ţineam de masă. Nici chip să mai ies de acolo sau să mă mut în altă parte, mai ales că a început şi ploaia, şi încă ce ploaie! Ne adăposteam cu toţii sub aceeaşi umbrelă care se întindea peste cele două mese. Atunci, s-a întors să-şi ceară scuze „dacă mă striveşte“ şi l-am văzut mai bine cum arăta. O faţă lătăreaţă, de ardelean la casa lui, roşie, cărnoasă, ochi albaştri.
Vrînd-nevrînd, am făcut cunoştinţă şi, după aceea, nu i-a mai tăcut gura o oră şi ceva, pînă cînd a trecut potopul şi am putut pleca. În jurul nostru venise apocalipsa – ploaia stinsese toate grătarele şi năclăise micii, ţăranii îşi strîngeau oftînd şandramalele şi tarabele cu care speraseră că or cîştiga niscaiva bani, un şuvoi curgea chiar pe mijlocul uliţei, concertul de muzică populară se anulase căci scena fusese devastată – iar el vorbea. Stătea la masă cu primarul, un moşnegel tăcut şi ursuz – de fapt, fostul primar, însă el îi spunea tot „domn’ primar“, fiindcă nu se ştie cînd se întoarce roata. Însă de cînd a aflat că sîntem din Bucureşti, a început să-l ignore pe tovarăşul lui de pahar, dar şi pe nevastă şi copil, care erau un fel de decor, şi ne-a acordat toată atenţia. Brusc, ne-am simţit importanţi. El îi ştie pe toţi din Bucureşti, ştie Bucureştiul ca pe buzunarul lui. Cînd apare prin Bucureşti, cu SUV-ul lui cu număr de Sibiu, fug bucureştenii de frică, se trag pe marginea drumului ca să treacă el. Ştim unde să parcăm la Guvern? Ne zice el o şmecherie, ne face un traseu, inventează o parcare care nu există. Ce căuta la Guvern? Afaceri. Toarnă şape, pune pavele, că are firmă de construcţii, are dealul lui propriu şi personal, de unde ia nisipul. Nu, nu pune pavele în curtea Guvernului, ci la oameni acasă, clienţi numai unul şi unul. Cum e actorul ăla... cum îl cheamă, ăla cu bărbuţă şi ochelari. Ah, ce „lipsus“ are! Comanda o ştie pe de rost – 120 de metri de pavele, plus borduri, dar numele nu şi-l aminteşte. L-a căutat dup-aia pe Google şi a descoperit că e mare actor. Bun băiat! Îl cunoaştem? Am mîncat vreodată la cantina Senatului? El da, a mîncat de-a spart cu cinşpe lei. Avea un client şi acolo, l-a dus să mănînce la cantină, iar el a scos pe masă pălinca lui şi s-a cinstit din ea, de faţă cu toţi senatorii. Apropo de pălincă, vrem? Scoate o sticlă de jumate dintr-o plasă şi ne îmbie să gustăm. Sticla trece din mînă în mînă. E tare, ne strîmbăm, că aşa sîntem noi, bucureştenii, mai sensibili. Rîde şi trupul măreţ îi tresaltă. Banca e udă, pe margine nu mai pot să mă trag, s-a prăvălit peste noi cu totul, dar nu-i bai. Plouă de rupe, e apocalipsă, babele îşi fac cruci pe la porţi, iar el strigă la nea Caisă să mai dea cîte o bere la prietenii lui cei noi de la Bucureşti. Una peste alta, e haios. Dacă avem cumva vreo „lucrare“, el vine oricînd, doarme la noi, aduce şi pălinca, nu cere bani pentru cazare. Facem schimb de numere de telefon, uite că a mai stat şi ploaia! Promite că ne aduce nisipul ăl bun, din dealul lui. Copilul s-a plictisit, vrea să plece acasă. „Mai ai răbdare, băiete, că acuşi vine tura a doua de ploaie şi n-avem unde pleca!“ Şi are dreptate, iar începe să toarne. Iar el iar se pune pe povestit. Că ştie un doctor la Municipal. Îl cunoaştem? Bun doctor. Şi lui i-a pus pavele, şi pe el l-a cinstit cu pălincă. Şi tot aşa.