Intimitate?

În studenție, nu-i invidiam pe cei care locuiau la cămin. Totuși, îi priveam ca pe o curiozitate exotică. Vizitam periodic căminele colegilor și prietenilor mei, ca pe niște muzee ale libertății totale (poate dau vreo idee unor artiști vizuali – o expoziție a vieții de cămin, cu toate acele obiecte personale, însă puse la comun, la share, cum s-ar zice astăzi, indispensabile, de la reșou și fierbător, la borcanele cu zacuscă). Participam la petreceri pînă dimineața, atunci cînd se uneau cîte patru-cinci camere de pe un etaj și, invariabil, cineva avea examen a doua zi și se plîngea că nu poate să învețe. La beții cu studenții de la Arte, care se lăsau cu mîzgălit pereți și sculptat picioare de scaune. Le mîncam mîncarea, pastele cu bulion și cartofii prăjiți, deși acasă aveam de toate, doar ca să trăiesc un pic din experiența lor. Le invadam spațiul lor, care oricum nu mai era de multă vreme intim, colcăia de viață, de promiscuitate într-o formă lejeră, asumată. Îmi plăcea, însă n-aș fi putut să trăiesc acolo. Mă întorceam recunoscătoare în camera mea, unde puteam să închid o ușă ca să mă separ de restul lumii, la obiectele mele, pe care le găseam mereu acolo unde le lăsasem. Două imagini emblematice din căminele studențești bucureștene mi‑au rămas în minte. Prima este cea a fetelor care tocesc pentru examene pe treptele scării dintre etaje sau cocoțate pe pervaze, în spații comune, pentru că nu au unde în cameră. A doua este cea a altor fete, care, îmbăiate, parfumate, cu părul ud, în halate pufoase și papuci, vin de la duș (dușuri comune; cum o fi putînd o fată să se spele în mizeria aia și în compania altor fete care se spală? – mă întrebam eu, pe atunci), mișună serafic pe coridoare.

Căminele studenției mele, cărora nu le aparțineam, dar după care, într-un fel, jinduiam, mi-au făcut praf ideea de intimitate. Descoperisem un loc în care aceasta nu exista nici măcar în intenție, ca la corturile din Vama Veche (pe care le testam în aceiași ani), unde se înghesuiau de-a valma zeci de oameni, se făceau permutări, se ghicea fiecare mișcare de sub pînza de cort, se auzea tot. Și atunci învățam să apreciez ceea ce aveam, adică intimitatea de acasă. Dar oare ce fel de intimitate avem? Ce mai reprezintă intimitatea noastră, a tuturor, într-un mare oraș?

Am locuit de-a lungul timpului în mai multe blocuri socialiste, cu pereți atît de subțiri, încît puteai să afli oricînd ce se întîmpla în apartamentele vecine. Locatarii nici nu-și puneau problema intimității decît la nivelul superficial „să nu deranjăm vecinii“ și nici nu erau conștienți că „se aude tot“. De pildă, în apartamentul de dedesubt, dintr-un bloc de pensionari, trăiau două surori, trecute binișor de 80. În fiecare dimineață, la ora șapte, începeau să se certe – mai exact, una o certa pe cealaltă, care începea să plîngă. Timp de o jumătate de oră, se auzea glasul ridicat al primei surori, o tiradă și plînsul înfundat al celei de-a doua. Era ritualul lor. Puteai să le spui ceva? Eram la curent și cu problemele financiare ale arabului de alături, dar și cu meniul lui zilnic și, de data aceasta, informația ajungea la mine pe cale olfactivă. Și știam, din păcate, că bătrînica de deasupra (singură) face primul pipi exact la ora 5. O prietenă îmi povestește că are niște vecini, un cuplu, care în fiecare zi, cînd vin de la serviciu, ascultă în buclă aceleași melodii ale anilor ’80, ca și cum ar fi rămas încremeniți în timp. Un „Coco Jambo“ repetat la nesfîrșit. O verișoară care locuia în Militari avea drept vecini un alt cuplu care, din două în două seri, făcea dragoste zgomotos, pe la 11, timp de o jumătate de oră. Trecînd peste jenă, le-a spus. Tinerii și-au cerut scuze, însă au continuat să o facă la fel de zgomotos, tot de la 11, însă timp de un sfert de oră. Practic, și-au redus timpul destinat amorului la jumătate, și-au autocenzurat intimitatea, ceea ce e trist.

Blocul de garsoniere în care am locuit aproape șapte ani semăna cel mai bine cu căminele studențești. Opt garsoniere pe palier, opt uși aproape veșnic deschise larg, mă mir că nu o puneau de-o petrecere la care să se unească mai multe camere. În general, oameni singuri și în vîrstă, care simțeau nevoia de socializare, intimitatea lor și a celorlalți era pe ultimul plan. Doi pechinezi se hîrjoneau pe pa­lier, o femeie fuma pe o treaptă, bătrînul colonel își scutura preșurile. Blocul în sine devenise doar o extensie a locuințelor lor meschine.

Și în alte orașe mari europene, m-am nimerit în imobile cu locuințe mici, la Paris, de pildă. Totuși, n-am simțit o lipsă acută de intimitate. Clădirile erau altfel împărțite, izolația era făcută cum trebuie. Și ceea ce mi s-a părut straniu – vecinii nu prea se vedeau unii pe ceilalți, spațiile comune, impersonale și pustii, erau doar locuri de tranzit și atît. Aveai senzația că oamenii se strecoară aproape invizibili prin ele, că tot ce-și doresc este să închidă o ușă în urma lor și să se simtă acasă. La noi, spațiile comune sînt personalizate (ghivece cu ficuși, mobilă care nu mai încape în casă etc.) și utilizate la maximum pentru mici șuete sau spart semințe. Spațiul comun este și al tău, te extinzi, îl acaparezi, îți marchezi teritoriul.

Visul meu de a avea o casă cu intimitate în centrul orașului mi se pare irealizabil, deocamdată. O primă încercare s-a dovedit un eșec. Am doar doi vecini, știu totul despre ei și, din păcate, și ei despre mine. Curtea proprie e ca și cum ar fi comună, căci e despărțită de un gard din lemn de cea de alături. Ne amușinăm, ne simțim, ne „deranjăm“ unii pe alții. Lor nu le pasă, mie da. Mă plimb pe străduțele din cartier, în căutarea unei case ideale, și descopăr doar cutii și cutiuțe înghesuite unele într-altele. Sîntem cu toții sufocați de atîta locuire. Văd una cu o curte mare, plină de verdeață – casa în sine e izolată în fundul curții. Lîngă ea, cineva a trîntit un bloc. Toți locatarii celor șase etaje pot privi de pe balcoane, la discreție, cum o băbuță hrănește o pisică.