Internetul, scînteia care aprinde focuri

24 februarie 2011   MASS COMEDIA

Evgeny Morozov, unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători ai Internetului, a publicat la sfîrşitul lui 2010 o carte, The Net Delusion, în care îşi expune îndoielile privind capacitatea Internetului de a produce mutaţii în cadrul regimurilor opresive. Ceea ce s-a întîmplat în Tunisia şi în Egipt şi ceea ce probabil se va întîmpla în următoarele săptămîni contrazic teza lui. Internetul nu este – cel puţin, nu încă – atît de neutru faţă de regimurile politice pe cît ar părea la prima vedere; aşa cum era odată radioul, folosit în mod egal şi pentru promovarea democraţiei, şi pentru întărirea dictaturilor.  

Faptele: autorităţile chiar s-au simţit ameninţate de Internet 

28 ianuarie 2011. La ora 00,34 (ora locală), Egiptul a fost deconectat de la Internet. Practic, din acel moment, nimeni din lume nu a mai putut accesa vreo adresă de Internet egipteană şi aproape nici un egiptean nu mai avea conexiune la Internet. Egiptul a dispărut instantaneu de pe harta Internetului. Cei patru furnizori din Egipt au scos simultan Internetul din priză. Au rămas active doar conexiunile unui provider mai mic, care asigura bursa din Cairo. „Conform legislaţiei egiptene, autorităţile au dreptul să dea un astfel de ordin, iar noi sîntem obligaţi să ne supunem“, a declarat a doua zi reprezentantul Vodafone Egypt. Pe 3 februarie erau arestaţi patru dintre cei mai importanţi cyber-activişti de pe Facebook. 

Cu o lună înainte, în Tunisia, Agenţia de Internet Tunisiană, companie de stat, restricţiona accesul utilizatorilor la mai multe site-uri de ştiri şi bloguri, curînd după începerea protestelor. Mulţi jurnalişti nu şi-au mai putut accesa e-mail-ul, blogul personal sau pagina de Facebook. Mai mult, provider-ul tunisian a injectat un cod prin care se pare că recolta parolele conturilor de Facebook, Google sau Yahoo. După cum relatau jurnalişti din Tunisia, aceste parole au fost folosite pentru a intra pe site-uri şi a şterge conţinut, liste de „prieteni“, grupuri sau chiar contul cu totul. Altfel spus, o companie a statului tunisian a „hackerit“ Facebook-ul.  

În urma protestelor din Egipt şi Tunisia, preşedintele Siriei, Bashar al-Assad, a promis, pe 8 februarie a.c., o nouă lege a libertăţii presei. Utilizatori sirieni au relatat (sub acoperirea anonimatului) că, în sfîrşit, pot accesa Facebook şi YouTube. Făceau asta şi pînă acum, folosind diferite servere proxy. Doar că, odată cu această  „concesie“, utilizatorilor sirieni le-a fost blocat accesul la orice pagină web care conţine cuvîntul „proxy“. „Nici un utilizator sănătos la cap nu va mai intra de acum pe vreo pagină ce conţine critici la adresa regimului sau, şi mai rău, pe o pagină pe care se organizează demonstraţii, aşa cum s-a întîmplat în Egipt sau în Tunisia. În mod ironic, utilizatorilor sirieni le era mai bine în vechiul sistem.“ – relata un jurnalist din regiune. Săptămîna trecută, în Siria a fost arestată o fată de 17 ani, blogger, sub acuzaţia de spionaj. 

Cu doi ani în urmă, Iranul demantela, în bună măsură, protestele şi criticile de pe site-urile de socializare prin propagarea de mesaje false, iar China a angajat sute de mii de comentatori pe site-uri, pentru a răspunde celor ce criticau conducerea. Iranul a interzis anul trecut Gmail şi a lansat propria versiune de Facebook, numită Velayatmadaran, după numele dat celor ce îl urmează pe velayaat, liderul suprem. Site-ul e accesibil doar din Iran. Mai există multe astfel de exemple. 

Este Internetul un mediu neutru pentru democraţie? 

De unde provine teama aceasta faţă de Internet, a regimurilor opresive? E îndreptăţită această frică? E atît de nociv Internetul pentru un astfel de regim? Evenimentele din aceste săptămîni au contrazis teza pe care o susţine Evgeny Morozov în lucrarea sa The Net Delusion, apărută la începutul anului. Cartea este scrisă într-o notă polemică faţă de declaraţiile de la începutul lui 2010 ale secretarului de stat american Hillary Clinton, potrivit cărora „libertatea Internetului“ devenea miezul politicii externe americane. „Libertatea informaţiei – spunea Hillary Clinton atunci – sprijină pacea şi securitatea, care asigură fundaţia unui progres global.“ Morozov a văzut în astfel de declaraţii un optimism exagerat şi nerealist. Internetul în sine nu este nici bun, nici rău, nici democratic, nici nedemocratic. Contează cum e folosit. El poate fi util unui regim democratic în aceeaşi măsură în care poate fi util şi unei dictaturi. Există o mulţime de exemple despre modul în care autorităţile, în moduri mai sofisticate sau mai grosolane, exercită acum un control sporit asupra cetăţenilor, prin intermediul Internetului. În plus – spune el – folosirea reţelelor sociale drenează energiile mobilizatoare, scade capacitatea oamenilor de a reacţiona şi de a împlini scopuri politice. Evoluţia lucrurilor de pînă la aceste evenimente părea să-i dea dreptate lui Morozov. Statul egiptean, de pildă, a sprijinit puternic dezvoltarea noilor tehnologii de comunicare, evident, din raţiuni economice, şi la fel au procedat şi alte regimuri autoritare.  Şi totuşi...   

Internet = Democraţie 

E dificil şi pentru cei ce au fost implicaţi în evenimente, şi pentru cei ce au privit atent din afară să evalueze cu precizie rolul pe care l-au jucat reţelele sociale şi site-urile de ştiri în declanşarea revoltelor de stradă din Tunisia şi Egipt. A fost o Revoluţie 2.0 (după cum o numea Wael Ghonim, tînărul director de marketing egiptean de la Google, arestat de autorităţi pentru că a construit una dintre cele mai influente pagini de Facebook împotriva lui Mubarak)? A fost o revoluţie pornită de pe Facebook? Foarte mulţi entuziaşti vor să vadă în ieşirea atîtor oameni pe stradă un uriaş flash-mob, născut din iniţiativa unora dintre cei 18 milioane de utilizatori de Internet, cîţi are Egiptul. Alţii, mai prudenţi, spun că Internetul a accelerat doar evenimentele, nu le-a creat, deşi, într-un fel, le-a pregătit timp de ani de zile. Revolta egiptenilor a durat – aşa cum au observat mulţi comentatori – foarte puţin, doar 18 zile, pînă să reuşească să-l facă pe Mubarak să abandoneze conducerea. 

La dovezile de mai sus aş mai adăuga două motive pentru care înclin să cred că Internetul nu e, în acest moment, perfect neutru şi că, în sine, este un mijloc de democratizare. Prin urmare, regimurile autoritare ar trebui să se simtă ameninţate de dezvoltarea Internetului în ţara lor, în ciuda măsurilor de prevenire pe care şi le-ar lua.  

Mai întîi, e foarte dificil să controlezi în totalitate Internetul. Întotdeauna se vor găsi oameni pricepuţi care să eludeze şi interdicţiile, şi cenzura şi să discearnă informaţia falsă de cea potenţial adevărată. E greu şi foarte costisitor să creezi aplicaţii şi tehnologii pentru a filtra pagini de web, în timp ce e relativ uşor să găseşti soluţii pentru a neutraliza aceste aplicaţii. Aţi văzut vreun joc care să rămînă nepiratat, pînă la urmă? Pe de altă parte, într-adevăr, e foarte uşor pentru autorităţi să spioneze ceea ce face un cetăţean pe Internet, dar e destul de dificil să-i spioneze pe toţi. 

În al doilea rînd, Facebook are acum în multe ţări o valoare care ţine de afirmarea generaţiei tinerilor – este o marcă pentru o generaţie, aşa cum a fost muzica pop în anii ’60; a fi pe Facebook înseamnă a te opune culturii mainstream şi a face apel la valori proprii Internetului (60% dintre utilizatorii de Facebook din Egipt au sub 25 de ani). Există – şi cine stătea pe forumuri, acum vreo zece ani, ştie acest lucru – valori şi reguli tacite ale utilizatorilor, aceleaşi pretutindeni; de altfel, este uimitor să vezi cît de asemănător se comportă pe Internet oameni din diferite culturi, de parcă ar fi primit aici o nouă educaţie. Şi e impresionant cu cîtă îndîrjire şi convingere sînt apărate aceste valori comune „internauţilor“, în orice arie geografică ne-am duce viaţa reală. Sigur, este o viziune utopică să presupui că Internetul va conduce automat spre o democraţie globală. Dar nu e nimic utopic în a miza pe dorinţa puternică a oamenilor de a se emancipa individual şi împreună de sub diferite tutele. Spre deosebire de televiziune sau radio, Internetul presupune un utilizator activ, care caută, participă şi alege. Poate că, pentru un utilizator de Twitter din Siria, simplul fapt de a-şi descrie micul dejun este şi un mic act de libertate şi activism. Iar faptul de fi pe Facebook, pentru mulţi oameni din ţări precum Siria sau Liban, devine un act de curaj şi de risc. „Dacă vrei să eliberezi o ţară, dă-i Internet“ – exclama, la CNN, Wael Ghonim.

Lucian Popescu este jurnalist la HotNews.

Mai multe