Internetul " o nouă cutie a Pandorei?

30 aprilie 2009   MASS COMEDIA

Verdictul formulat de filozoful german Jürgen Habermas în 2005 în discursul rostit la Universitatea din Viena cu prilejul decernării Premiului Bruno Kreysky pentru carte politică este premisa uneia dintre cele mai virulente răfuieli cu păcatele Internetului, la cele aproape două decenii care au trecut de la intrarea triumfală a acestui nou mediu în viaţa noastră de zi cu zi. Dacă Andrew Keen, semnatarul cărţii-manifest The Cult of the Amateur, publicată în Statele Unite ale Americii şi tradusă în germană sub titlul Die Stunde der Stümper ("Vremea diletanţilor") " nu s-ar fi numărat el însuşi, pe vremea cînd în Silicon Valley era patronul www.audio cafe.com, printre corifeii Internetului, criticile lui ar fi fost mai puţin demne de luat în seamă, în pofida aplombului cu care sînt ele formulate. "În anii ’90 eram un pionier în prima febră a aurului în Internet. Visam să transform lumea într-o sferă deschisă muzicii şi am înfiinţat un website." Andrew Keen vine din interiorul sistemului şi, prin urmare, deşi doar parţial demonstrabilă şi plauzibilă, teza că Internetul ar distruge cultura devine alarmantă în termenii în care autorul o formulează: "Astăzi în web, în care toate vocile au aceeaşi valoare, cuvîntul unui înţelept face tot atîtea parale cît bîiguiala unui idiot. În acest cîmp egalitarist orice intelectual, fie acesta George Bernard Shaw, Ralph Waldo Emerson sau Jürgen Habermas însuşi, nu este decît o voce în plus în cacofonia generală". Printr-o ciudată coincidenţă, autorul german de mare succes Daniel Kehlmann oferă într-una dintre cele nouă povestiri ale recent apărutului său roman Der Ruhm ("Gloria"), convingătoarea, sarcastica şi altminteri, literar vorbind, savuroasa mostră a debilităţii emoţionale, intelectuale şi morale la care duce consumul excesiv, dependenţa de Internet, parodiind monologul unui tînăr tehnocrat specializat în telecomunicaţii. Aversiunea faţă de acest mediu nu este nicidecum de dată recentă şi cine-şi aminteşte de profeţiile şi avertismentele lansate de Neil Postman în cărţile sale în urmă cu un deceniu, nu are motive să fie surprins asistînd la expansiunea în progresie geometrică, odată cu viteza de dezvoltare a Internetului, a pagubelor pe care le produce în cîmpul realei cunoaşteri şi a autenticei culturi, fluxul de informaţii incontrolabile, neverificabile, revărsat asupra consumatorilor, un flux pe care ei înşişi îl amplifică la rîndul lor. În această ordine a faptelor Wikipedia este doar unul, poate numai aparent cel mai puţin ofensiv exemplu (deşi s-a soldat cu concedierea, în 2001 şi 2002, doar în Statele Unite a 300 de colaboratori ai ilustrei Enciclopedii Britannica). Se cuvine amintit că dispariţia în Germania a enciclopediei Brockhaus de pe suport tradiţional prin transferarea ei exclusiv pe suport electronic a costat nu doar pierderea unor locuri de muncă, ci a marcat începutul renunţării la o componentă identitară a culturii în sensul ei clasic, tradiţional, care asigurase prin studiu îndelungat o temeinică verificare, un înalt grad de fiabilitatea informaţiilor şi o structurare a cîmpului cunoaşterii. Faptul că Internetul oferă fiecărui utilizator multiple posibilităţi de a se articula, inclusiv de a-şi inventa o identitate virtuală, nu pare a mai fi " după lectura cărţii lui Keen " un cîştig, ci o adevărată "cutie a Pandorei" din care se revarsă bullshit-urile, fantasmagoriile, teoriile conspiraţioniste, exhibiţionismele, spam-urile, hackerii, obscenităţile, narcisismul maladiv, excesele şi aberaţiile sexuale, blogosfera-bazar umflîndu-se cu fiecare zi ce trece… În ajunul unei conferinţe consacrate Internetului, la Berlin, cotidianul Die Welt publica o masă rotundă cu cîţiva reputaţi publicişti germani, autori de bloguri. Întrebarea la care invitaţii erau chemaţi să răspundă suna: de ce bloguim? Nimeni altul decît Alan Posener, sociolog specializat în teoria comunicării, afirma că "bloguie" pentru a fi înaintea celorlalţi, pentru a imprima o direcţie dezbaterilor. Henryk Broder, temutul polemist, îşi exprima încîntarea de a putea fi "citit" instantaneu în oricare colţ al lumii. Toţi cei intervievaţi, recunoscînd riscul fenomenelor de dependenţă pe care acest mijloc de comunicare îl ascunde, pledau pentru menţinerea unui nivel calitativ al discursului, se exprimau împotriva exhibării oricărei intimităţi, întrevăzînd posibilitatea ca într-o bună zi blogurile "de calitate" să poată fi accesate doar în baza unui abonament. Ideea ce stă la baza acestei ipoteze este cît se poate de simplă: calitatea costă. Lenta distrugere a culturii este însă marele pericol pe care-l întrevede Andrew Keen în paginile cărţii sale, încercînd să-l explice. "Biblioteca totală" imaginată de Jorge Luis Borges în 1939, nesfîrşită, fără centru, fără sistem, fără logică, o reţea hexagonală de coridoare labirintice, infinită, nu este altceva " crede autorul " decît Internetul de azi. Registrul comparaţiilor negative include şi celebra scriere a lui Orwell, romanul 1984. Richard Thomas, şeful serviciului britanic pentru protecţia datelor personale, împărtăşeşte împreună cu experţii americani orwelliana teamă de a ne afla, fără să ne dăm decît tardiv seama, într-o societate a totalei supravegheri. Ce-i de făcut? se poate întreba pe bună dreptate cititorul cărţii lui Andrew Keen. În numeroasele interviuri şi talk-show-uri la care este invitat, autorul însuşi se află în căutarea răspunsurilor. Keen admite că nu poate fi un duşman al noilor tehnologii digitale, indispensabile în secolul XXI. Evoluţia lor poate fi încetinită, dar nu oprită. Un tînăr doctorand american în filozofie " Larry Sanger " i-a făcut unui întreprinzător Internet propunerea creării unui blog pentru cultură, pornind de la premisa că Wikipedia ar putea funcţiona eficient doar dacă ar exista o autoritate care să verifice, să controleze şi să redacteze articolele anonime. Sanger şi-a dat seama că această reţea "Open-Source" va fi iremediabil distrusă într-o bună zi de anonimii diletanţi, inculţi şi iresponsabili. Este necesară aşadar o enciclopedie virtuală avînd soliditatea istoricei Britannica şi energia participativă a Wikipediei. Astfel a luat naştere în 2006 aşa-numita Citizendium, purtătoarea speranţei într-o regenerare a aşa-numitei web 2.0. Aşa cum în contextul actualei crize, generată de lăcomie şi prostie, de încrederea oarbă în capacităţile pieţei de a se autoreglementa, ca şi în principiul creşterii economice infinite, se fac auzite vocile care solicită noi mecanisme de control, şi în anumite segmente ale Internetului " cum ar fi reţelele de tipul MySpace ", trebuie instalate sisteme de protecţie faţă de propagarea violenţei şi pornografiei. Paul Virillo şi Peter Sloterdeijk deplîng, în registre şi împrejurări temporale diferite, o accelerare a vitezei activităţilor umane, cu consecinţe incalculabile atît pentru structura psihică a individului, cît şi pentru nivelul cunoaşterii: stres, dezorientare, superficialitate, suprasolicitare, simultaneitatea acţiunilor şi a operaţiilor, scurtarea timpului necesar reflecţiei, bombardamentul informaţional cu date noi şi reprimarea unor achiziţii cognitive şi culturale acumulate de-a lungul istoriei… Keen nu este adeptul revoluţiei, ci partizanul reformei pentru ca "generaţia noastră să nu intre în istorie ca fiind cea care, îmbătată de idealul democratizării, a dat lovitura mortală mediilor tradiţionale şi, deloc în ultimă instanţă, culturii. Dacă vom demonta sensibilele ecosisteme ale mass-mediei profesioniste, ale scriitorilor, editorilor, agenţilor, jurnaliştilor, artiştilor, muzicienilor, actorilor, filozofilor, ingorînd dreptul la proprietatea intelectuală, atunci această distrugere se va răsfrînge asupra noastră". Finalmente, rechizitoriul pe care Andrew Keen îl face Internetului este o pledoarie pentru profesionism şi pentru eradicarea diletantismului care şi-a aflat tocmai în Internet un cîmp nelimitat de acţiune.

Mai multe