Internetul, de la utopie la colivie

În percepția generală, calculatorul și acel sos adictiv în care se bălăcește, Internetul, sînt un echivalent contemporan al Lămpii lui Ilici. Totuși, la fel cum nici calculatorul nu mai e calculator în ultima vreme, ci mobil sau tabletă, nici Internetul nu mai e ce-a fost. Consumul de online diferă tot mai tare de utopia științifică pe care și-a dorit-o „Părintele WWW”, Tim Berners-Lee. Și dacă tot consumăm din ce în ce mai mult, e bine să știm ce și al cui e.

Într-un cătun dintr-o zonă prea puțin populată a Americii Centrale, în care nici măcar celularele nu sînt la ele acasă, sătenii fac coadă la o cabină telefonică: poți vorbi la prețuri de nimic, chiar  și în străinătate. Nu, cabina nu e subvenționată de stat, ci are un telefon care merge prin Internet, altfel zis VoIP (voice-over-IP). Sună pretențios, dar dacă spun Skype, v-ați lămurit despre ce e vorba: cătunul respectiv e conectat. Totuși, cîți dintre locuitorii lui merg pe Wikipedia, își fac cercetarea pentru doctorat sau se informează din mai multe surse, cu competență media, asupra trebilor politice din țara lor? Prea puțini.

Povestea sună exotic, dar să ne uităm spre o zonă săracă a României, în care părinții rămași acasă vorbesc cu copiii aflați la muncă în Spania sau Marea Britanie: pentru ei, Internetul e tot Skype. Îl accesează, probabil, de la un calculator de birou, uzat moral, o tabletă ieftină sau un laptop la fel. Știu să-l deschidă, să lanseze Skype-ul, să-l închidă și să închidă la loc și calculatorul sau tableta. Dacă-i scoți din ritual, se rătăcesc. Singurul motiv pentru care am plasat povestea de mai sus în America Centrală e că ea mi-a fost relatată ca atare de o expertă din Guatemala, acum vreo doi ani, la o întrunire media din Budapesta.

Skype-ul e Internet, dar nu e World Wide Web. Probabil, știți că Web-ul e nu un termen mai pretențios și un pic perimat pentru același Internet, ci un domeniu particular al acestuia. Adică un set de standarde care ajută calculatoarele – și deci utilizatorii – să comunice între ele, prin intermediul Firefox, al Google Chrome sau Internet Explorer, deci al unui browser.

Cu siguranță, Internetul – sau Web-ul – accesat în acest mod vă e foarte familiar. Dar în ce măsură credeți că se mai intră astfel online? În 2010, un articol din Wired al lui Chris Anderson, autorul lui Long Tail, făcea vîlvă titrînd: „Web-ul a murit. Trăiască Internetul!”. La vremea respectivă, consumul de Internet prin browser scăzuse pe la 23%, de la peste 50%, în anul 2000, în detrimentul video-ului și al traficului de tip peer-to-peer (download ilegal, mai ales).

Dar de ce e atît de importantă diferența dintre Web și Internet? Pentru că Web-ul a fost construit, de Tim Berners-Lee, pe principiul neutralității tehnologice. Adică e astfel gîndit încît să vezi același lucru și pe un Mac cu Safari, și pe o tabletă de 10 inchi cu Android, în browser-ul fără nume al acestui sistem (se cheamă Android Browser, apropo). Știu, veți spune că site-urile contemporane arată altfel pe un ecran de dimensiuni mici, dar și asta se întîmplă la modul neutru – pe iPhone și pe un Blackberry contemporan, să zicem. Web-ul – și în general Internetul, în intenția creatorilor lor, savanți cu preocupări teoretice – ar trebui să fie o invenție revelatoare cultural, pusă la dispoziția întregii umanități conectate, cam 45% din populația lumii, în momentul de față. Problema e că această viziune utopică a început să dispară și, odată cu ea, se micșorează și beneficiile culturale.

Cum s-au schimbat lucrurile din 2010 în 2015? Nu am găsit statistici identice cu cele citate de Wired acum cinci ani, dar știți că mobilul cu conexiune de date e în ultima vreme la putere, iar asta schimbă fundamental lucrurile: ca și cabina cu Skype din America Latină, îți dă un alt fel de Internet. În România, ANCOM contabiliza, la sfîrșitul lui 2014, 12 milioane de conexiuni mobile și numai 4 milioane de conexiuni fixe, pentru broadband (iar „banda îngustă” e istorie). E drept, o minoritate a utilizatorilor de 3 sau 4G se conectează la calculator prin aceste tehnologii, mai ales prin cunoscutele stick-uri de Internet. Dar, grosso modo, la noi Internetul mobil are o penetrare de 60%, față de numai 20% cel fix. Și a crescut cu 12% din 2013, față de cel fix, care a crescut doar cu 6%.

Și în acest caz, ce se consumă pe mobil? ANCOM nu ne spune, în schimb o face Nielsen, pentru piața americană. Cît timp își petreceau utilizatorii de smartphone din America în browser și cît conectați la un alt tip de Internet, la sfîrșitul lui 2013? Numai 11%, față de 89%, alte activități online. Consumatorul român sau global de Internet mobil nu are nici un motiv să aibă un alt comportament, chiar dacă cifrele pot fi puțin diferite.

Pînă acum, am aflat că Internetul nu mai înseamnă Web/browser în general, iar pe mobil e mai rău – de regulă, faci cam orice altceva decît să intri în Safari sau Chrome. Iar lucrurile s-au schimbat fundamental din 2007, cînd Steve Jobs a lansat revoluționarul iPhone, o mașinărie scumpă și dezirabilă care a devenit în timp un fel de adjuvant cibernetic indispensabil, pentru omenirea educată. Din octombrie 2008, Google, Samsung, HTC, Motorola și toți ceilalți fabricanți de hardware au intrat în competiție cu „vizionarul Steve”, cu mai popularele telefoane bazate pe Android. Și iPhone-ul lui Jobs, și terminalele Android se bazează pe un ecosistem cu posibilități infinite, dar în același timp restrictiv: magazinul de aplicații, adică iOS App Store sau Google Play. De la Flipboard la Facebook, app-urile de mobil sînt Internet, dar simțitor altceva decît Web. E drept, ecranul mobilului arată la fel, ba chiar mai bine decît atunci cînd deschizi o pagină în browser, dar conformitatea de standarde nu mai înseamnă și neutralitate în acest caz. Dacă deschizi aplicația de Facebook pe iPhone, ești captiv în același timp în ecosistemul Facebook și în cel al Apple. Ți-ai dat seama de asta atunci cînd ai accesat link-uri pe Facebook și paginile s-au deschis tot în aplicație, și nu în browser-ul telefonului. Ceea ce înseamnă, grosso modo, că Facebook deturnează către el însuși traficul altora. Mamele dintr-un sat românesc, care vorbesc cu copiii plecați în Spania pe Skype, au învățat să îl folosească; întrebați-le și, la fel cum pentru noi diferența dintre Web și Internet e subtilă, la fel e pentru ele și aceea dintre Facebook și același Internet.

Ne cultivăm, luminăm, informăm de pe Facebook-ul lui Mark Zuckerberg? Într-o oarecare măsură, da, deși categoria în care se află această rețea nu ne lasă să avem dubii asupra utilizării primare: „de socializare”. Facebook e o companie extrem de bogată și populară, dar faptul că o entitate privată tinde să se substituie viziunii altruiste și culturale a creatorilor Internetului e de luat în seamă. Scandalurile referitoare la date private care apar recurent sînt un simptom concludent.

Facebook are în ultima vreme o rată de adopție mare la utilizatorii trecuți de prima tinerețe, cei pentru care „e Internetul”, dar tinde să se plafoneze, fiindcă numărul de abonați se apropie de cel al cetățenilor conectați. Mai există ceva după el? Da, iar acest ceva nu e, nici el, utopie științifică. Pew Internet Project spune că, în SUA, utilizatorii de aplicații de messaging apps au ajuns la 36% din total, cu o adopție crescută în rîndul (foarte) tinerilor. Cu alte cuvinte, tot mai mult din Internet înseamnă chat pe mobil, socializare 1:1, chiar dacă atari aplicații permit și crearea de grupuri. Ne-am lovit de asta atunci cînd copiii noștri puberi au început să se roage de noi să le instalăm Whatsapp. Snapchat e o altă invenție foarte populară din aceeași clasă, iar Vine sau Instagram au o componentă vizuală puternică, dar interacțiunea de pe ele nu se poate clasifica nici ea ca „unul contra mulți”. Și nici nu seamănă cu utopia cultural-tehnologică luminoasă a lui Tim Berners-Lee, pe care l-am tot pomenit fiindcă vine la București pe 12 noiembrie.

Probabil, în conferința pe care o va susține, va pleda, așa cum a tot făcut-o în ultimii ani, în favoarea neutralității Internetului. La tot ce am spus mai sus, vă e clar de ce. Senzația de claustrofobie pe care o ai după o jumătate de oră petrecută cu ochii în mobil e justificată: Internetul nu mai e Lampa lui Ilici, ci colivia lui Steve. Și a lui Zuckerberg.