În trenul Regio, fost Personal

2 iulie 2014   MASS COMEDIA

„Nici nu te sui bine, că şi opreşte... şi tot mergi aşa, parcă te uită Dumnezeu în tren! Da’ ce să fac, mamă? M-am obişnuit cu Personalu’, merg cu el de cinşpe ani... E mai bine decît cu rata... şi mai curat! Am loc unde să pun sacoşele, că de asta mă duc io în fiecare luni la Bucureşti, să-i mai duc fetii una, alta, că-i tare amărîtă, sărăcuţa! Şase milioane opt sute salariu, lucrează la o fabrică de pantofi, la Chitila... pantofii ăia în magazin cică sînt patru milioane şi ea îi face, cu mînuţa ei! Îi dă şi ei o pereche de Crăciun, da’ are trei copii, cum să-i încalţe pe toţi trei cu o pereche de pantofi?...“ Băbuţei îi curge o lacrimă, dar nu şi-o şterge, o lasă să curgă pe obrazul zbîrcit, ştie că a venit momentul să plîngă puţin. Trenul frînează şi se opreşte – Crivina. Dintr-o plasă pe care scrie Marlboro se rostogolesc cîteva mere. 

„E lumea asta rea, mă, doamnă! S-au înrăit toţi, ca nişte cîini... banu’ e singuru’ Dumnezeu! Da’ vă zic io, nu mai e mult! Se apropie... Asta mi-a dat să înţeleg şi părintele de la care vin io acuma, de la mînăstirea Pasărea... Nu ştiţi mînăstirea?... Părintele ăsta e un sfînt! M-a învăţat cum să mă rog în fiecare seară şi dimineaţă, da’ ce folos dacă se roagă unu, doi, cînd restul sînt nişte păcătoşi? Cu o floare nu se face primăvară! Veţi vedea cum o să fie, atunci, la judecată...“ E trecut de 60 de ani, îmbrăcat cu ceva care semăna odată cu un sacou, iar pe dedesubt cu un pulover maro. Se aşază lîngă bătrînă. Începe o discuţie aprinsă despre preoţi cu har şi icoane făcătoare de minuni, apoi despre altele. Băbuţa la răstimpuri îşi face cruce şi apoi... „E mort de zece ani, m-a lăsat singură şi mai am şi necazul ăsta cu fata...“ „...M-am însurat cu ea, credeam că-i femeie cinstită, da’ de fapt se ţinea cu unul care avea cîrciumă la Comarnic... Acuma s-a ajuns, e mare patron, are club din ăla de noapte... acolo e locul pierzaniei!... Or să ardă amîndoi în focurile Gheenei...“ „...Dumnezeu să-l odihnească!...“ „Cum a murit?...“ „I s-a tras de la o durere de piept, parcă-l împungea cineva cu un cuţit acolo, înăuntru...“ „Dumnezeu îi ia la el pe cei nevinovaţi şi buni...“ „Şi fata asta a mea... s-a măritat cu un moldovean... niciodată n-a avut servici. Stă toată ziua în pat, în pijamale, iar seara merge la magazin... Stă pîn’ la miezu’ nopţii bea, fumează...“ „Băutura şi ţigara îs de la diavol!...“ „I-am spus io să nu-l ia pe ăla, da’ ea, ce credeţi că m-a ascultat?...“ „Încurcate sînt căile Domnului!“ şi tot aşa. Ea e din Floreşti-Prahova, el – de la Valea Largă... „Sîntem ca şi vecini, mă, doamnă!...“ vrea oare ea să vină cu el la părintele de la mînăstirea Pasărea să-i spună de necazul cu fata? Să fie oare începutul unei frumoase prietenii?

Pe o altă banchetă stau de vorbă două femei grase cu pulovere la fel, din mohair grena. Vorbesc şi tricotează alte pulovere. Sînt funcţionare la Poştă, dar acum se întorc de la un botez. „Ia să-ţi arăt ce i-am luat lu’ soţu!“ zice una şi scoate din plasă o pereche de chiloţi, o combinaţie comică între boxeri şi izmene. „La noi nu găseşti aşa ceva, cred că-s buni de iarnă că-s călduroşi... ia pune mîna ca să vezi ce material de calitate!“ Pe bancheta din faţă stă o doamnă cu o fetiţă de vreo 5 ani. Doamna e cam palidă, fetiţa se tot foieşte pe scaun şi  întreabă despre diverse lucruri pe care le vede pe geam. „Mai stai şi tu cuminte, Monicuţă! Nu vrei un iaurţel? De care, cu banane sau cu afine?“ „Nu-s bune alea, doamnă, i-am luat şi eu odată la nepot, a făcut urticarie de la el!“, spune una dintre funcţionare. „Mai bună e o prăjitură de casă, dacă vrea copilul ceva dulce!“ spune şi cealaltă. „Io acuma mă duc acasă şi fac o negresă... e  simplă şi foarte economică... pui cinci ouă...“ Fetiţa scapă pe jos sticla de Fanta şi se apleacă s-o caute. Pipăie linoleumul murdar, nu vede sticla, deşi e chiar la picioarele ei. „...mai pui zece linguri de făină şi gata! Îţi iese o tavă întreagă! Dar ce are fetiţa? E cumva, ferească Dumnezeu, nevăzătoare?“ Femeia observă că copilul nu găseşte sticla: „Monica, nu mai pune mînuţele pe jos!“,  se apleacă şi i-o dă. Ba vede, dar acum are atropină în ochi. Au fost la doctor la Bucureşti. Nu vede aproape deloc cu ochiul stîng, are o miopie foarte mare, aşa s-a născut. „Avea cordonul ombilical strîns în jurul gîtului, cred că de la asta i s-a tras!“ „Da’ de ce nu-i puneţi ochelari?“ „Nu se poate face nimic deocamdată! Cică tehnica medicală a avansat, dar medicina în sine nu...“ „Bietul copil, să nu vadă el cu un ochi...“ şi încearcă s-o mîngîie pe păr. Fetiţa se trage mai la o parte. „Nu-mi place de doamna asta!“ „Monica, vezi cum vorbeşti!“ „Nu-mi place, e grasă!“

Trenul se opreşte din nou – e Gara Brazi, lîngă Ploieşti.   

Mai multe