În bătaia vîntului, în taverna sîrbului

26 ianuarie 2007   MASS COMEDIA

Am intrat în presă, în 1992, la Zig zag, publicaţie patronată de un omuleţ agitat, pe nume Octavian Mitu. Era greu să-l suporţi, să te înţelegi cu el, şi toate zvonurile privind trecutul şi anturajul său duceau într-o anumită direcţie. În plus, ne-a făcut mult rău, neplătind dările către stat şi provocînd o gaură neagră în cărţile noastre de muncă. "Această perioadă nu se ia în calcul la vechime." Dar, ce-i drept, nu se băga niciodată în conţinutul revistei. Nu-i prea plăcea ce scriam noi, tovarăşilor săi nici atît, însă ne lăsa în durerea noastră. O singură dată ne-a cerut ceva. După catastrofa aviatică de la Baloteşti, a vrut să tragem pe ideea că se profită de nenorocire pentru a se încerca scoaterea TAROM-ului de pe piaţă! Înclin să cred că nu avea nici un interes în companie, ci era doar o inflamare naţionalistă. Ni s-a părut benign şi, în definitiv, nu era un scenariu exclus, aşa că am marşat. Ulterior, Mitu a ajuns deputat PSD, apoi a emigrat în SUA, unde aud că ar fi masterand în ceva. Orice e posibil. Erau acele vremuri romantice în care cele vreo mie de publicaţii româneşti şi doar cîteva zeci de posturi de radio şi TV însemnau cam tot atîtea firme şi, implicit, patroni. Mai buni sau mai răi. Astăzi, a fi ziarist în Bucureşti - şi poate nu numai - înseamnă, în linii mari, a-ţi răspunde la întrebarea tranşantă: Vîntu, Sîrbu sau Voiculescu? Patriciu încă tatonează. Trustul media al fraţilor Micula e subţire. Ar mai fi elveţienii, adică mai mult Evenimentul zilei, că în rest - doar dacă vrei să faci presă de scandal sau de nişă! În provincie nu ştiu exact cum stau lucrurile, dar am impresia că în cam fiecare judeţ se bat între ele cîte două mici trusturi de baroni locali - unul mai de dreapta, altul mai de stînga. Oricum, e limpede că îi ajunge şi pe ei din urmă "trustizarea". N-ar fi de mirare ca în cîţiva ani să nu mai existe în România decît trei-patru patroni de presă. După care nu le mai rămîne decît să facă un cartel, că şi-aşa concurenţa e de ochii lumii. O fi bine, o fi rău că am ajuns aici? Prima problemă este că marii magnaţi români de presă - cum să spun mai pe ocolite, să nu mă pască vreun proces de calomnie? - au oarece probleme de imagine. Bunăoară, Sorin Ovidiu Vîntu tocmai ce-a fost condamnat la închisoare. Sigur, în primă instanţă, cu drept de apel, recurs, CEDO, tribunal intergalactic, între timp se prescrie şi mama faptei, mor toţi cei implicaţi etc. Dar, orişicît, măcar teoretic, puşcăriabil. Or, cînd te gîndeşti că tatăl FNI-ului plăteşte oameni precum Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Mircea Dinescu, Stelian Tănase, Emil Hurezeanu, Cristian Tudor Popescu - parcă simţi, aşa, un fior. Ultimul dintre cei numiţi, preşedinte al Clubului Român de Presă şi number one across the nation de ani buni încoace, a explicat cum a ales între Sîrbu şi Vîntu atunci cînd s-a consolat că ziarul său nu mai poate supravieţui fără o umbrelă mare: mogulul din Pache Protopopescu (vorba vine, că e mai mult în cele străinătăţuri) măcar e om de presă. Mă rog! Şi Vîntu a făcut un ziar la Roman încă din 1990. Şi-apoi, e chiar aşa de mare diferenţa între a fi asociat, salariat, respectiv, colaborator? Se schimbă originea banilor pe care-i iei? Să ne înţelegem: vorbesc despre noi toţi. Sîntem toţi în aceeaşi oală. E drept, pe oricare dintre noi îl vei întreba, îţi va spune că nu are nici o problemă de conştiinţă, s-ar prea putea ca prin ziarul lui să se rezolve unele chestiuni mai necurate, dar nu prin el personal, el personal e liber să spună ce vrea, nimeni nu-i taie şi nu-i adaugă nimic, cel mult un cuvînt-două, de pildă, în loc de "A minţit", propoziţia e stilizată la forma "Nu a minţit". De altfel, a avut grijă să semneze un contract-beton, n-are voie nimeni să-i ceară să scrie, ori să nu scrie ceva. Dar să-l dea afară? Marea majoritate a ziariştilor, pe care îi cunosc, au lucrat în cel puţin cinci locuri în ultimii zece ani. Ca loc de bază - nu vorbesc despre colaborări! În multe cazuri au fost plecări voluntare, la mai bine, şi-au găsit oamenii un loc superior, ca leafă şi/sau din oricare alt punct de vedere. Dar nu puţine sînt situaţiile în care oamenii au fost siliţi să plece din - să zicem cu delicateţe - nepotrivire de caracter. Inclusiv jurnalişti de top. Inclusiv oameni aflaţi pe poziţii de conducere. De pildă, Corina Drăgotescu, ex-Adevărul. A rămas cînd a ajuns patron fata lui Dumitru Tinu (dacă doamna aceea va fi fost vreodată adevăratul patron), dar nu a rezistat şi sub Dinu Patriciu. Şi a plecat fără să aibă ceva aranjat! Îndeobşte, cînd se vorbeşte despre (ne)independenţa presei şi, implicit, despre posibila cenzură, ne gîndim la subordonări politice. Care, surprinzător, în destule cazuri s-ar putea chiar să nu existe. Dar economice? Poţi să "dai" în patronul tău? Absurd. Doar plecînd imediat după aceea. Dar în partenerii lui de afaceri? Nu. Dar în Băncile - de regulă nu numai una - prin care îşi rulează banii? Nu. Dar în societatea lui de asigurare? Nţ. Firma de leasing? Ei, aş! Firmele care deservesc în vreun fel trustul - de la curăţenie şi catering pînă la sejururi turistice? Cam greu. Cele care plătesc publicitate în ziarul/pe postul respectiv? Imoral. Cele cu care aveţi felurite bartere? Inelegant. Rudele, prietenii, vecinii tuturor celor de mai sus? Mai rar. Şcolile unde învaţă copiii lor? Ei, uite, ăsta chiar ar fi un gest urît! Păi, cam asta-i treaba. Or, cîtă vreme eşti sub o umbrelă mică, ai de închis ochii la puţine lucruri. Dar dacă ai deasupra capului ditamai "cupola" - sînt mult mai multe subiecte, persoane şi entităţi de ocolit. Sînt trusturi în care există liste de nume tabu. E un preţ. Că şi salariul e mai mare, nu?, başca acţiuni, maşină, căsuţă, vacanţe exotice, telefon cu bluetooth, vorba reclamei. P.S. Fireşte, cele de mai sus îi privesc mai puţin pe cei care asigură cronici artistice - exceptînd cazul în care vreo amantă de-a patronului are veleităţi de pictoriţă -, care scriu horoscoape ori semnează rubrici de tipul "Grădina mea", "Cum să devii fericit?", "Curierul inimilor frînte". Dar - să fiu iertat - jurnalismul fierbinte, jurnalismul pe bune e cel de investigaţie. Afaceri, politică, infracţiuni. Care se scrie foarte greu, dacă îţi dă tot timpul cineva peste mînă.

Mai multe