Imaginea Republicii Moldova

6 martie 2013   MASS COMEDIA

Proaspăt întors dintr-o călătorie în Republica Moldova, am suficiente amintiri-detaliu ca să mă pot gîndi la o imagine alcătuită dintr-o succesiune de detalii. Fiindcă e vorba de o ţară atît de apropiată de a noastră, genul de exerciţiu pe care-l propun mai jos devine un fel de oglindă pe care poţi s-o aşezi în faţa României.

Imaginea unei ţări este o sumă de experienţe disparate, dar similare, ale străinilor care o vizitează. Dacă te poţi lăuda cu arome şi gusturi persistente, şi în acelaşi timp dezirabile, ca ale vinului franţuzesc, berii nemţeşti sau curry-ului asiatic, atunci o astfel de sinestezie-de-la-un-turist-la-altul se realizează uşor. Lucrurile pot fi însă şi mai amestecate, aşa cum se prezintă în Republica Moldova – dar şi în România.

Probabil că primul lucru pe care îl remarci cînd vii de la aeroport spre Chişinău e şoseaua largă, flancată de multă vegetaţie. Probabil că un prim atribut al Moldovei ar fi verdeaţa, mai ales pentru un călător care vine dintr-un oraş construit de Marele Maniac al Betoanelor – Ceauşescu. Oraşele fostei Uniuni Sovietice sînt mult mai verzi decît capitala României, iar Chişinăul e prin unele locuri parc lîngă parc, iar prin altele, pe la periferie, zone de copaci care aduc de-a dreptul a pădure de te-apucă spaima că taximetristul care vorbeşte numai ruseşte intenţionează să te hăcuiască, deşi nu e cazul.

Ceea ce mă duce cu gîndul la al doilea atribut vizibil dinspre români, în Moldova: limba rusă. Primul caz particular al acesteia e taximetristul de care vorbeam. Are o variantă serviabilă, prietenoasă, dar şi o alta scîrbită, distantă, care începe în mod curios să înveţe româneşte spre sfîrşitul cursei, dacă insişti pe limba ta şi-a moldovenilor şi ţii la păstrare arsenalul de levo-pravo-tam.

Dar, în fine, mi-am propus să evit politicul în textul de faţă, vedeţi mai jos de ce. Despre rusă în româna de Republica Moldova mai terbuie spus doar că bilingvismul din mediile urbane educate permite jocuri de cuvinte, duble înţelesuri şi importuri argotice delicioase, de la mai vechiul paţan (prieten) la aproape intraductibilele gopnic, bîc, kalbasi. Adică, în ordine, un fel de rapper-cocalar, malac (masiv, stupid), a o face lată.

Dar, sigur, Moldova nu înseamnă limba rusă. Exclamaţiile sentimentale dintotdeauna, cu privire la rodnicia Republicii, au acoperire şi în gusturi, şi în mirosuri. Merită să treci Prutul aproape numai ca să mănînci o salată mică de legume amestecate, în stînga şi nu înaintea felului principal, cam cum era şi în România pînă nu de mult. Ei bine, roşiile alea, care nu seamănă cu sfere pitagoreice şi nici n-au culori cu cod Pantone, au altceva, şi anume gust şi consistenţă. Cărora li se adaugă încă ceva, sub forma unui praf discret, şi în acelaşi timp persistent, de mărar, mărar adevărat, fin, şi nu genul acela de arbust mutant, crocant şi lipsit de savoare, care se vinde azi, peste tot, în România.

Dar, bineînţeles, moldovenii ştiu să facă şi altceva decît salată asortată. Pregătesc carnea foarte bine. Din meniuri scot capul iepuri de casă şi tot felul de alte ciudăţenii, iar lucrurile stau bine şi pe lista cu lucruri simple, unde viţelul e fraged, iar găina – găină.

Greu de imaginat pentru o ţară cu un singur punct de ieşire la Dunăre, şi totuşi adevărat, mai e de pomenit şi peştele, pentru care moldovenii au un adevărat cult. La supermarket, cel afumat ocupă un galantar întreg, de la cunoscutele macrouri şi batog, la şarade ale voluptăţii ca burta de şalău sau coloana de somon. De bonton este şi sushi-ul, pe care moldovenii îl fac şi acasă şi care n-are gustul de congelat-semipreparat din România.

Aş mai putea descrie multe, dar e cazul să închei cu borşul (ucrainean, probabil) de sfeclă şi pîinea consistentă, foarte diversă şi fără aditivi.

Asta înseamnă că Bucureştiul mănîncă bătaie de la Chişinău la capitolul restaurante în care se mănîncă cu adevărat bine, dar, în întreaga Moldovă, ceea ce se cheamă alimentaţie publică e tributar, în sensul bun, unor ani ’80 mai fericiţi decît cei ai românilor. Cu alte cuvinte, în orice orăşel de talia Sorocăi sau a Cimişliei, poţi mînca o masă măcar curată.

Trecem rapid peste vin şi vodcă pentru a ajunge, desigur, la femeile Moldovei. Ca să trecem peste trivialităţi despre dansatoare şi stereotipurile de tot felul, o să spun doar că într-un fel sau altul Chişinăul reuşeşte să fie un oraş în acelaşi timp foarte erotizat şi cu o doză de romantism toxic. Vara, oraşul se transformă într-o Californie, cu amestecul lui de soare şi vegetal.

Da, ştiu, nu v-am povestit nici despre Muzeul de Arheologie şi Istorie (merită văzut), nici despre cauzele rupturii din Alianţa pentru Integrare şi nici despre Unire, deşi am părerile mele destul de nuanţate în toate aceste chestiuni. Mai ştiu că am văzut Moldova mai curînd ca un fel de expat, pe palierul celor mai scumpe localuri şi hoteluri, în funcţie de diferitele grupuri media şi organizaţii neguvernamentale pentru care am lucrat acolo.

Legat de lista de mai sus, mi se va reproşa bineînţeles şi faptul că am inclus pe ea o serie de atribute care aparţin tradiţional altora: argoul rusesc, borşul ucrainean, peştele din fostele Republici Baltice. Sînt toate acestea ne-moldoveneşti? Fără mutaţiile suferite la adoptarea în română, argoul n-ar fi argou, la fel cum, fără răspîndire, borşul, peştele afumat şi toate celelalte ar fi rămas vreo ciudăţenie de subsol într-un tratat de antropologie culinară. Deci, dacă nu e vorba de neaoşism, nu putem vorbi nici de o criză de identitate.

Trivial şi lipsit de pretenţii cum e un rezumat ca acela de mai sus, el are în schimb avantajul de a fi interesant şi dezirabil pentru un mare număr de indivizi. Despre asta vorbim şi de asta călătorim, de regulă, atunci cînd o facem. De aceea, nu trebuie să ne mai mirăm cînd străinii vor de la noi Casa Poporului în loc de Muzeul Satului şi gustă glumele despre romi de la Top Gear în locul fanteziilor autoerotic-paseiste despre Micul Paris, cu care împuiem capul cui vrea să ne-asculte la al doilea pahar de vin.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).

Mai multe