Haterii în actualitate
Pe nesimţite, în ultimii ani peisajul social românesc s-a îmbogăţit cu un nou personaj public, preluat sub formă de clişeu din engleză: haterul, cel-care-urăşte. Specie nu foarte răspîndită, el a ajuns totuşi la proeminenţă prin obiectele urei lui, de regulă personaje mai cunoscute decît el şi care dispun de canale de comunicare publică, pe care eventual s-au referit la el.
Trebuie să încep prin a spune că subiectul a fost discutat de Liviu Mihaiu la Radio Guerrilla acum vreo săptămînă, la scurt timp după ce dădusem peste cuvînt cînd editasem un text al lui Ştefan Mako din The Industry. Liviu m-a luat ca din oală cu un telefon, exact pe tema asta, a haterilor, în emisiunea lui. O să citez neelegant din mine însumi, spunînd în primul rînd că haterii au destul de mult timp, deci nu fac mare lucru în viaţă, fiindcă altfel n-ar avea atenţia şi disponibilitatea necesare pentru a se preocupa de alţii. În al doilea rînd, haterii prin vocaţie nu sînt o specie chiar atît de pernicioasă, deşi probabil că i-ar dori pe toţi cei din jur arşice. A urî pe toată lumea – şi a o arăta public – scade bineînţeles greutatea a ceea ce spui despre fiecare. Dar, în plus, oamenii politici ştiu foarte bine – iar Traian Băsescu a aplicat multă vreme cu succes – faptul că duşmanii te poziţionează. Atunci cînd eşti în colimatorul a două-trei varietăţi de astfel de plevuşcă, te poţi alege, curios, cu o reputaţie bună. Există, desigur, consumatori de gunoi verbal care s-ar putea să fie interesaţi de toate prostiile cîte se spun despre tine, dar în principiu nu aceştia contează; dimpotrivă, acest gen de balamuc îi catalizează în jurul tău pe cei decenţi, chiar dacă tăcuţi.
Dar, în fine, cînd s-au născut ei, haterii, şi cum s-au răspîndit printre noi? Nu sînt o specie cu vechime nici în lumea anglo-saxonă. Dicţionare academice, ca Merriam-Webster, nu înregistrează cuvîntul ca atare, dar eforturi colective gen Urbandictionary.com l-au consemnat prin 2003. Ultima sursă spune că haterul a apărut iniţial în muzica rap, printre altele într-o piesă a lui Ice T de prin 1999. De reflectat la similitudinea cu duşmanii mor, ăia din manele.
Din hip hop, haterul a trecut natural în online. Aici, are, vorba altui cîntec, şi cu ce: blogurile şi forumurile sînt medii pe care poţi intra şi le poţi folosi foarte uşor, pentru a exprima diferite lucruri, cum ar fi faptul că X sau Y e un idiot, care merită să moară în chinuri. De la un punct încolo, a fost clar că personajele cu acest gen de Weltanschauung se încadrează într-o categorie, pentru care s-a găsit şi numele pe care îl discutăm.
Sursele de limbă engleză mai asociază cuvîntul şi cu o expresie, „haters gonna hate“, în care hater e, cum se zice, subiect intern, adică ceva asemănător cu ceea ce se petrece cu „vremea vremuieşte“, în română. Dar, în orice caz, în România, el e răspîndit mai degrabă pe bloguri şi reţele sociale decît în presa tradiţională, atîta cîtă mai e. Un research pe care l-am făcut cu o maşinărie disponibilă pe mediaIQ.ro arată că, în ultimele şase luni, haterul avea numai 289 de menţiuni pe site-uri de publicaţii şi televiziuni naţionale, faţă de 1179, pe platforme sociale (tweet-uri, comentarii de Facebook, forumuri). Comparativ, numele subsemnatului apare de 44 de ori în mass-media, faţă de 19 ori, în comentarii.
În română, haterul se ocupă, spun cîteva bloguri, de hatereală. Sau hătereală, fiindcă diacriticele sînt incerte pe Net. Se ţine uneori de mînă cu hipsterul (în ideea că acesta detestă diferite lucruri, cum ar fi pe Fuego) sau troll-ul (care scoate userii de Net din minţi, dar la modul dezinteresat, dacă se poate spune aşa). Prin iulie, în acest an, Academia Caţavencu considera haterul un trend, lucru care spune destule şi despre ceea ce se-ntîmplă în momentul de faţă în ţară, unde varianta lipsită de glam a haterului e simpatizantul de partid. Nu de alta, dar vorbim de un simpatizant care se caracterizează mai ales prin ură, născută din convingerea că unul din cele două blocuri politice dominante ale momentului îl va duce de rîpă, deci e musai să-l voteze pe celălalt.
Cu haterul se întîmplă însă un lucru curios. E pe dos decît Necuratul şi alte creaturi htonice, cărora nu trebuie să le pronunţi numele, fiindcă le conjuri. Pe vremea cînd nu era substantiv comun, haterul avea oarece atribute paranormale, în sensul că oamenii cumsecade nu prea ştiau de unde să-l ia şi cum să nu calce în petele de hate pe care acestea le lăsa în spaţiul public. Atunci cînd a devenit categorie, ba chiar din import, a fost destul de clar că asta-i viaţa, haters gonna hate. Sau, cu o referinţă mai cultă, era pe cînd nu s-a numit, azi îl numim şi nu e.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).