Groapă din Carpaţi

13 noiembrie 2013   MASS COMEDIA

Era o modă să fii munţar sau munţoman, aşa cum, într-o vreme, dădea bine să fii karatist. Acum, nu cred că mai este, pentru că n-am mai văzut grupuri mari de tineri în Gara de Nord, cu rucsacuri cît o casă în spate, de care să atîrne cortul, izoprenul, chitara şi ceaunul de mămăligă. Nu i-am mai văzut nici prin trenuri, făcînd cheta ca să dea bani la naş, la întoarcerea acasă, întinzînd coltuce de pîine în ultima conservă de pateu şi legînd uşile vagonului cu cordelină, ca să nu urce pantofarii. N-am mai auzit nici „Imnul Bucegilor“, nici refrenul de la „M-a ţinut mama acasă“, urlat din toţi rărunchii – „Nu mai pot să mai suport,/ la munte vreau să mă întorc!“ Probabil că munţarul (sau munţomanul) e acum o specie pe cale de dispariţie şi-mi pare rău, pentru că sufletul său era greu de înţeles şi delicat ca o floare-de-colţ. Pe unde or fi băieţii aceia sensibili, cu părul lung şi gene întoarse, ca de fată, care cîntau atît de frumos la chitară şi se îmbătau ca porcii cînd ajungeau la cabană? Pe unde or fi acele fete zdravene, stoice şi multifuncţionale, care suspinau cînd ascultau „Delirul“ („Şi rîd şi plîng şi te strig delirînd!“) şi îi cărau pe băieţii cei sensibili şi beţi, în spate, pînă la cort? Pe unde or fi Şarpe, Micuţul, Piticu’, Sconcsu’, Microb? Aş suferi dacă aş afla că acum merg în concediu în Antalya la all inclusive, că gîfîie cînd urcă cinci trepte, de la prea multe ţigări Carpaţi fumate atunci, pe munte, că ascultă manele.

Orice grup de munţomani care se respectă avea un „fluieraş“ şi o „măturică“. Fluieraşul deschidea drumul şi „monomul“ (un şir indian care intra „pe traseu“ şi se căţăra pe munţii patriei) fluiera din fluier la restrişte, şi nu numai. Măturica închidea monomul şi-i „mătura“ pe cei leneşi de pe cărare, îi forţa să nu rămînă în urmă. La noi, Groapă era măturică şi era puternic ca un zmeu. De ce i se zicea Groapă, nu-mi amintesc exact, poate că din cauza faptului că atunci cînd se punea pe mîncat (şi pe băut), în el intrau multe, era ca o groapă fără fund. Sau din alte motive. Era băiat bun Groapă, nu se dădea aiurea la munţomanele cele mici, noi în grup, nu făcea scandal cînd bea, ba chiar aplana conflictele munţomăneşti, făcea cu drag focul şi alte treburi din astea gospodăreşti, pe lîngă cabană, nu avea fiţe de alpinist, să se cocoaţe cine ştie pe unde şi să ne dea emoţii tuturor, dormea de unul singur în cortul lui de două persoane, pe care şi-l monta chiar la marginea taberei noastre, ca şi cum şi-ar fi propus să stea de veghe şi să ne apere de primejdii nocturne, dar sforăia de se cutremura cortul. Cînd eram „pe traseu“, în zorii zilei, şi fluieraşul dădea tonul la „imn“ („Imnul nostru preferat / e un imn despre căcat“) ca să ne trezim de-a binelea şi să ne umplem inimile de voioşie, că doar d-aia urcam pe munte, era reconfortant să auzi vocea caldă şi groasă a lui Groapă, undeva în spate: „Arde-o, frige-o, ram, pam, pam!“ Te simţeai, cumva, în siguranţă.

Odată, la un revelion la Cuca (frumoasă cabană din sălbăticie, fără apă, fără curent electric, doar cu lămpi cu carbid), Groapă a cărat de acasă, în rucasul său din acela cu cadru, cum erau pe atunci, o oală cu sarmale făcute de maică-sa. S-a abţinut şi n-a gustat nici măcar una, de poftă, a pus oala la păstrare, afară, în zăpadă, pentru seara de Anul Nou. A fost cel mai scurt revelion din istoria munţomanilor. Pentru că am început devreme, că tot n-aveam ce face în cabana aia, am lălăit tot repertoriul de cîntece, am tropăit cu bocancii noştri de se zguduiau munţii din jur, iar înainte de doişpe eram cu toţii chercheliţi bine şi am căzut ca muştele, care pe unde a apucat. Doar Groapă a rămas singur în sala de mese, unde, pe la 3 dimineaţa, asculta Baniciu la casetofon, se îndopa cu sarmalele lui, pe care le mînca cu mîna, direct din oală şi, pilit şi trist, lăcrima. Nu v-am spus eu că sufletul de munţar e complicat şi greu de înţeles, delicat ca o floare-de-colţ?

Iar în ultima zi, cînd am rămas cu toţii fără ţigări, tot Groapă a fost cel care pitise un pachet de Mărăşeşti – l-a scos din rucsac cu gesturi de magician şi ne-a dat ţigări la toţi. Cam ude şi cam greu de tras din ele, însă le-am fumat şi ne-am umplut din nou inimile cu voioşie, cînd coboram de pe munte, iar Groapă din Carpaţi, rămas ultimul, ne mătura urmele, lăsînd zăpada imaculată, ca şi cum n-am fi trecut niciodată pe acolo, ca şi cum acele timpuri nici n-ar fi fost. 

Mai multe