Grammar Nazism
Scrise într-o română aproximativă, adesea fără diacritice şi cu o grafie mutantă, discuţiile online includ destul de des atacuri referitoare la corectitudinea gramaticală a celor spuse de preopinenţi. În engleză s-a format deja o sintagmă glumeaţă despre astfel de situaţii: persoana care face exces de asemenea observaţii e un grammar nazi, nazist al gramaticii. Dar cum de preocuparea pentru corectitudine lingvistică poate fi neserioasă?
Două incidente petrecute recent pe Internetul de limbă română sugerează unele explicaţii. Primul implică un jurnalist de la departamentul de sport de la Evenimentul zilei, care şi-a dat demisia zgomotos, în urma unei poveşti încurcate, care implica un articol al lui Gigi Becali. Unul dintre redactorii-şef adjunct ai ziarului, o doamnă cu vechime în presă, a venit cu propria versiune a poveştii, la ea pe blog, unde a scris greşit verbul „a jigni“, cu „c“ în loc de „g“. „Agramată!“ a izbucnit demisionarul, şi discuţia s-a încins.
Al doilea incident s-a legat de un tutorial online publicat de Cristian China, alias Chinezu.eu, unul dintre bloggerii foarte cunoscuţi. Tutorialul se numeşte Cel mai complet ghid online despre cum să faci bani din blogging, iar formula „cel mai complet“ a stîrnit pe Twitter ironiile unei domnişoare care ştia că există adjective precum „complet“, care nu acceptă grade de comparaţie.
În primul caz, e destul de clar ce s-a întîmplat: un lapsus calami, scăpare de scriere, favorizat de faptul că în mediul virtual nu există corectură care să se interpună între autor şi forma publică a textului. Izolate, astfel de scăpări nu sînt în nici un caz o indicaţie de agramatism; oricine a lucrat într-o redacţie sau o editură a constatat, de altfel, că sînt autori care ştiu foarte multe, inclusiv în materie de limbă, dar sînt foarte neglijenţi cu propriile texte, şi pe dos. Dar, desigur, pentru un public mai puţin specializat, ca acela care asista la polemica respectivă, argumentul poate fi convingător.
În al doilea caz, lucrurile sînt mai complicate. Deşi nu e deloc una sclipitoare, formula „cel mai complet“ are sens, în context. La origine, „complet“ nu are grad de comparaţie, dar în cazul dat e clar ce a vrut să spună faimosul Chinezu: există, desigur, ghiduri mai complete şi mai puţin complete, iar Chinezu şi-l promovează pe al lui ca fiind în prima categorie. De altfel, formula sună cunoscut şi e clar de ce: o simplă căutare pe Google arată folosirea ei în tot felul de lucrări motivaţionale şi titluri din presă.
Desigur, Chinezu putea scăpa de bătaie de cap punînd în loc de „cel mai complet“, „cel mai cuprinzător“, sau ceva de acest fel. Dar, din nou, în discuţie e agramatismul cuiva, şi nu faptul că a preluat un clişeu, lucru pe care ajunge să-l facă oricine scrie, la un moment dat, într-un context sau altul. Curios să văd cum stau lucrurile în zona exprimării culte, am căutat pe site-ul Humanitas şi am găsit formula „cel mai complet“ în descrierile a două cărţi. Din nou, nu tocmai o mostră de stil îngrijit, dar despre Editura Humanitas şi redactorii ei poţi spune orice, numai că sînt agramaţi, nu. Am tipărit acolo, acum cîţiva ani, o carte, şi nu am decît cuvinte de mulţumire şi laudă pentru acribia cu care redactorul şi corectorul s-au aplecat asupra textului meu, pe care au avut de altfel amabilitatea de a-l caracteriza ca fiind foarte îngrijit.
Dar, desigur, nu e vorba numai de Humanitas. Am mers mai departe, pe Wikisource, unde se găsesc o serie de texte ale clasicilor români. Am găsit formula incriminată, „cel mai complet“, în Istoria literaturii române a lui Gheorghe Adamescu, dar şi în textele unui stilist recunoscut, Paul Zarifopol. Şi, surpriză: ceva de genul ăsta se află şi în două texte semnate de însuşi maniacul conciziei şi inamicul logoreei politizate, Ion Luca Caragiale – O vizită la castelul „Iulia Haşdeu“ şi Muzica.
Toate acestea arată că în limba română – şi în orice alta – lucrurile se prezintă ceva mai complicat decît ne explică proful de gimnaziu. Şi, în plus, dau indicaţii destul de bune despre sensul sintagmei anglo-saxone cu care am început, grammar nazism. Pornind de la un set restrîns de cunoştinţe elementare de limbă, te poţi apuca să vînezi pe Internet greşelile altora, iar atunci cînd cel pe care-l prinzi e chiar adversarul dintr-o polemică, te alegi cu aplauze uşor, mai ales dacă publicul nu ştie nici măcar lucrurile din gimnaziu.
Acest gen de argument mai are ceva dubios în el: este unul ad hominem, la persoană, care întrerupe dialectica ideilor. Alunecă de la chestiunea în discuţie la eternul „tu vorbeşti, care...“ (în cazul de faţă, „eşti agramat“). E, în mod curios, o strategie polemică ieftină şi des întîlnită. După invocarea dicţionarului, lucrurile pot degenera.
Bineînţeles, preocupările legate de limbă şi de corectitudine nu înseamnă, automat, grammar nazism. Mă uit cu interes pe Diacritica.wordpress.com şi citesc cu delectare textele profesoarei Rodica Zafiu, care, de altfel, într-un interviu pe care ni-l acorda anul trecut în The Industry, dădea o explicaţie simplă şi de bun-simţ preocupării pentru gramatică: se scrie din ce în ce mai mult şi mai neglijent, iar oamenii au nevoie de repere. Pe vremea cînd corectorii erau mai răspîndiţi, eram destul de des o belea pe capul lor şi obţineam cîştig de cauză pentru anumite modificări pe care nu le doream. Pe măsură ce îmbătrînesc însă, nu mai sînt atît de bun de cap limpede şi comit erori idioate, cum ar fi aceea care mi s-a întîmplat de mai multe ori, cînd am greşit deceniul (1997 în loc de 2007, de exemplu). Cînd se schimbă anul, rămîn cu unul în urmă – chiar în ultimul text din Dilema veche, cel despre campania Gândul, am scris „înapoi în 2012“ în loc de „înapoi în 2013“. Deşi am primit tot felul de bile albe şi de la edituri, şi de la corectori, şi de la oameni de felul unui Alexandru Vakulovski pentru felul cum scriu, în articolul de faţă folosesc o serie întreagă de cuvinte nonstandard, mai ales anglicisme, de la blogger la tutorial, dintre care pe unele aş fi putut să le evit. Şi tot acest text îl voi pune pe blog, la vreo patru zile după ce-l voi trimite la Dilema veche, ca şi pe celelalte. Deşi îl voi citi de două-trei ori înainte de a-l expedia revistei, voi găsi în el o serie întreagă de repetiţii dizgraţioase, subordonate circumstanţiale şi naiba mai ştie ce, pe care le voi elimina pe blog. Dacă îl voi mai citi şi după postarea pe blog, voi descoperi alte şi alte lucruri care nu-mi plac la el şi voi continua să editez.
Dar, una peste alta, îmi pasă mult mai puţin dacă scriu „pro-activ“ cu sau fără cratimă, şi ştiu că nu există o regulă logică pentru „înseamnă“ versus „însemnează“, cît mă rod clişeele, gîndirea în sintagme, vagul despre care vorbea Orwell în Politics and the English Language. Cred că folosirea improprie a cuvintelor e mai degrabă o mostră de semidoctism decît greşelile izolate de ortografie, şi, după 20 de ani de scris de meserie, am aflat că pleonasmele, erorile de atribuire, frazele lungi şi prost construite sînt un război perpetuu cu sine, pentru oricine vrea să producă texte îngrijite. De aceea, cred că un grad de toleranţă în materie de corectitudine lingvistică e uneori de bun augur.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).