Gaspadin Bazarov şi televizorul Sport
Pentru mine, comunismul e un televizor Sport alb-negru. Dacă nu ştiţi despre ce vorbesc, imaginaţi-vă un cuptor cu microunde alb, din care iese o antenă lungă şi al cărui geam înfăţişează, în locul unei pete portocalii de supă de dovleac, imaginea tremurată, vineţie, a unui tip dintr-un secol incert, pe nume Bazarov.
În anii ’80, televizoarele Sport erau ceea ce azi e un iPhone: nişte dispozitive miniaturale, portabile, surprinzător de performante. Marea şmecherie era că le puteai pune în portbagaj şi puteai pleca cu ele pe un deal, de unde puteai prinde meciurile de la bulgari sau orice alte lucruri care nu erau Ceauşescu, de la o televiziune oricare alta decît cea românească. Bineînţeles, pe deal nu se găseau prize. Însă televizorul Sport avea o inovaţie subversivă, adaptată la desele pene de lumină din epoca Ceauşescu: se putea alimenta şi la 12 volţi, deci la bateria de maşină.
Ce căuta însă Bazarov, Gaspadin Bazarov, la televizorul Sport? E, poate ştiţi, un personaj al lui Turgheniev, Evgheni Bazarov, din Părinţi şi copii. Pe vremea aia, să fi avut eu cel mult 18 ani, Gaspadin Bazarov era la TVR şi mi se părea un tip nemaipomenit de cool. Evolua cu părul lui lung, pălăria înaltă şi redingota lui neagră şi lipsită de brizbrizuri prin brizbrizurile colorate ale unei lumi pe care o visam numai: colorată, în alb-negrul vineţiu al televizorului Sport. Concis la vorbă şi deloc zîmbitor, Gaspadin Bazarov era enigmatic şi eluziv, apărea şi dispărea în viaţa mea joia (parcă?), cam pe cînd se făcea noapte, la ceasul ocupat azi de Măruţă şi Gherghe, pe la 5 sau 6.
De ce apărea şi dispărea Gaspadin Bazarov, de ce nu-i prindeam înţelesul? Păi – închipuie-ţi, dragă cititorule, că laptopul sau mobilul tău se stinge chiar în secunda în care citeşti această frază. Sau, dacă cumva ţii o Dilemă de hîrtie în mîini, că brusc hîrtia din mîinile tale devine casantă, lucioasă şi se întunecă pînă la opalul mat şi, iarăşi, vineţiu, al unui televizor Sport stins.
Anii ’80 au fost făcuţi nu din luni, săptămîni, zile şi ore, ci dintr-un şir lung de pene de curent, cele de la 6 seara. Mă scoteau din minţi, fiindcă la şase seara eu voiam să văd Părinţi şi copii, un serial rusesc azi vetust, produs în 1983, şi îmi căutam modelul în gaspadin Bazarov, cu toate tiradele lui întrerupte de întuneric despre ştiinţă, medicină şi a face ceva folositor, dar mai ales cu felul distant şi în acelaşi timp sensibil în care o trata pe Ana Sergheievna, madame Odniţova, o frumuseţe diafană (în film) situată, în capul meu de utecist, cu cîteva mii de clase peste colegele de liceu, formaţia ABBA, toate fantasmele erotice pe care le fantasmam şi, în general, orice alt etalon – oficial sau nu – ai fi putut găsi.
Ca să aflu cum rezolvase Gaspadin Bazarov problemele omenirii şi, implicit, pe Ana Sergheievna, am depus eforturi nemăsurate. Ce poţi face cu un televizor Sport, în pană de curent, odată ce Părinţi şi copii a început? Nu poţi da nici restart, nici play din nou, ca pe YouTube, nici pauză şi nici stop. În grabă, goleam lanterna mea de munte şi radioul Mamaia de baterii R2, cele cît sarmalele, pe care le înşiram în spatele televizorului. Adunam, surescitat, de 12 volţi, după care scoteam cele două maţe din spatele rablei şi apăsam pe butonul care făcea un „poc“ fizic, transmis de paralelipiped ca de o cutie de rezonanţă. Uneori, gaspadin Bazarov apărea, dar mai adesea, nu. Mermeleam disperat la firele din spate, la un moment dat ajunsesem chiar la un soi de kamasutra cu bateriile, televizorul, Bazarov şi Ana Sergheievna: îi luam pe toţi în braţe, cast, făceam contactele, după care Bazarov şi Ana apăreau, brusc, deranjaţi de vorbăria lui Arkadi, şi împingeam ceafa-n spate, lungind mîinile, ca să-mi încapă toţi în ochi; dar vai, imediat bateriile o luau razna şi Sport-ul se stingea cu un ţiuit funest.
Cam în felul ăsta m-a prins 1989, căderea comunismului. Nedumerit şi nemulţumit, dar mai ales nelămurit de soarta lui Gaspadin Bazarov, m-am luat cu altele. Mai puţină proză, mai multă filozofie, mitinguri, ziare, televiziuni. N-am ştiut, zeci de ani (la propriu), ce s-a întîmplat cu Bazarov şi Odniţova, dar amintirea lui Părinţi şi copii m-a bîntuit. Acum cîteva luni, am dat peste o ediţie franţuzească – cum altfel? –, de Kindle, a romanului lui Turgheniev. Cred că-l cumpărasem cel puţin o dată pe hîrtie, în anii ’90, dar, nu ştiu de ce, nu-l citisem. În fiecare seară, tîrziu, m-am repezit în carte ca şi cum te-ai arunca într-un bazin, de data asta a funcţionat. N-aveam nici baterii pe care să ţin contactele, lumina nu se stingea, pricepeam ce zic Bazarov, Arkadi şi Odniţova. Am dat şi peste Katia, draga de ea, şi mai ales m-am lămurit că cel care vorbeşte cu mine nu e Bazarov, ci Ivan Turgheniev, care mi-l arată pe Bazarov, în toată absurditatea tinereţii lui revoltate. Bazarov nu e deloc Gaspadin Bazarov, ci anarhist Bazarov, o vietate disjunctă, iar redingota lui nu e simplă şi elegantă, ci o zdreanţă de conivenţă, dobîndită prin eforturile dispreţuite ale părinţilor detestaţi nedrept.
După ce-am terminat cu Turgheniev în franţuzeşte – şi, zău, dacă citiţi cartea aia (din nou), o să meditaţi la multe dintre lucrurile care se întîmplă azi, dar nu sînt critic literar, aşa că nu sînt nici îndrituit, nici obligat să vă explic –, mi-am dat seama că nu mai ţin minte nici frigul, nici foamea, nici întunericul din comunism, ci frustrarea de a fi privat, privat senzorial, de gaspadin tavariscii Bazarov anarhist. Cînd m-am apucat de scris articolul ăsta, am scotocit pe Internet după serialul din anii ’80, cu superstiţia că o să îl găsesc. Ei bine, l-am găsit, şi pe IMDB, şi pe YouTube. Bazarov era un actor pe nume Vladimir Boghin. Asta n-am găsit, că nu e nicăieri cu poză. Dar e născut în Saratov, oraşul cu nume de frigider.
Ceea ce m-a mirat, pe YouTube, n-a fost faptul că serialul curge molcom, neîntrerupt de pene de curent. Şi nici că nu e subtitrat – la urma urmei, cu cartea-n cap, poţi să-l urmăreşti uşor şi chiar să înveţi puţină rusă. Ci faptul că Părinţi şi copii, leat 1983, era, de fapt, color.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).