Galoşii, Picasso şi presa mondială

Mama unuia dintre cei trei români cercetaţi pentru furtul de Picasso, Matisse, Monet, Gauguin şi Lucian Freud s-a răzgîndit şi a declarat că nu a ars în sobă tablourile pe care spusese că le-a ars. Pînă cînd se limpezesc lucrurile, să vedem cam ce impact de imagine are, pentru România, întreaga tărăşenie.

Mihai Alexandru Bitu, Radu Dogaru şi Eugen Darie sînt cercetaţi pentru că ar fi sustras, în noaptea de 15 spre 16 octombrie 2012, şi ar fi furat un număr de şapte tablouri, de pictorii citaţi, de la muzeul Kunsthal din Rotterdam. În Evenimentul zilei au apărut transcrieri ale unor chat-uri de Internet în care cei trei se întrebau ce-ar fi putut face cu tablourile. Dacă se adevereşte, ceea ce se vede acolo este de un idiotism insuportabil. După ce iniţial puseseră ochii pe un muzeu de ştiinţe ale naturii, cei trei şi-au dat seama că păsările împăiate pot fi revîndute foarte greu, aşa că s-au reorientat către Kunsthal, unde se găseau Capul de Arlechin al lui Picasso şi Femeie în faţa unei ferestre deschise a lui Gauguin. După ce au furat, nu se ştie cum, cele şapte tablouri, acuzaţii le-au ascuns în perne şi le-au adus în România. Ulterior, au încercat să i le plaseze lui Gigi Becali, un alt mare connaîsseur, şi l-ar fi rugat să-i ajute pe un asistent de-al lui Cătălin Botezatu, despre care presa spune că e cercetat în stare de libertate. Suspecţii nu ar fi cerut, pentru tablourile evaluate la 18 milioane de euro, decît 50.000 de euro.

Olga Dogaru, mama unuia dintre cei trei, a declarat că iniţial a ascuns operele de artă într-un geamantan, pe care l-a îngropat într-un cimitir din oraşul tulcean Măcin, unde locuia. Pentru ca ulterior să-l dezgroape, să înghesuie tablourile în sobă şi să le dea foc, împreună cu o pereche de galoşi pe post de combustibil, ca să scape de captura devenită incomodă.

Pe fir a intrat Institutul Naţional de Criminalistică, care s-a apucat să scormonească cenuşa din sobă, dar nu a dat o concluzie tranşantă. Nu e clar de ce, dar ulterior, avocatul lui Radu Dogaru, principalul suspect în caz, solicită o expertiză de la Muzeul Luvru, care să confirme noua declaraţie a mamei suspectului, că tablourile nu au fost arse.

Povestea este una care îţi taie răsuflarea. Are potenţialul de a se propaga în presa străină, aşa că am plecat pe urmele ei. Toate publicaţiile de limbă engleză cu o oarecare importanţă – de la New York Times la The Guardian şi de la Huffington Post la BBC sau CNN – au preluat-o. În Franţa, Le Figaro, Le Point sau L’express au scris şi ele, la fel ca Der Spiegel în Germania sau El País în Spania. Dacă trei idioţi dintr-o ţară bananieră ar fi furat ei tablourile, iar mama aceloraşi ar fi declarat că le-a băgat în sobă cu nişte galoşi, presa din România ar fi preluat şi ea informaţiile.

Curios să văd cam unde ne situează, în context, întreaga tărăşenie, am început să scotocesc printre jafuri celebre. Valoarea de 18 milioane a tablourilor furate plasează cazul Kunsthal sus în top, chiar dacă, în 1990, nişte necunoscuţi furau, de la Muzeul Isabella Stewart Gardner din Boston, 13 tablouri în valoare de 300 de milioane de dolari. Wikipedia listează diferitele „jafuri ale secolului“, care s-au petrecut între 1900 şi 2000, şi se referă la opere în valoare de cîteva zeci de mii pînă la cîteva milioane de dolari sau euro, ceea ce înseamnă, e drept, ceva mai mult în banii de azi. Despre hoţi care ar fi distrus operele de artă ca să nu fie prinşi nu am găsit însă nimic. Unul dintre cele mai ciudate cazuri e al unui soldat american, Joe Meador, care a furat, în 1945, din Germania, un număr de opt artefacte medievale, care au fost recuperate după moartea acestuia, în 1990. Nici IRA sau alte rînduri de hoţi care au vizitat Russborough House între 1974 şi 2002 (proprietarul acesteia, Sir Alfred Beit, a fost călcat de nu mai puţin de patru ori) nu au distrus operele de artă. IRA a încercat chiar să le folosească în chip de monedă de schimb pentru ostatici, iar picturile au fost recuperate pînă la ultima, chiar dacă una fusese furată de două ori, în 1986 şi 2001.

Am mers mai departe, la alte liste de pe Wikipedia (avea dreptate Umberto Eco, cînd spunea că listele fac infinitatea comprehensibilă), de pildă – operele de artă dispărute. În secolul al VIII-lea, iconoclaştii au fost destul de spornici în această activitate. De pe la 1300 încolo, tot felul de fresce şi mozaicuri au fost distruse moronic în timpul unor lucrări de extindere a unor biserici, catedrale şi aşa mai departe. Palatul Westminster, alias Houses of the Parliament, a vîndut, în 1820, unui negustor, cu 10 lire, o tapiserie din 1475, căreia i s-a pierdut urma. La Revoluţia din 1789, în Franţa a dispărut o serie întreagă de lucrări, la fel cum, 150 de ani mai tîrziu, naziştii au întors muzeele şi colecţiile particulare cu susu-n jos, lucru din care au rezultat pierderi incalculabile.

Cel mai mare distrugător de opere de artă pare a fi fost focul, sub forma unor incendii, desigur, accidentale. Mai vin la rînd cîteva cutremure şi bombardamente, dar şi cîţiva comanditari nemulţumiţi, printre care Alfred Jarry, care a distrus un portret pe care i-l făcuse Rousseau Vameşul, fiindcă nu îi plăcea. Lady Churchill a făcut şi ea bucăţele un portret al lui Winston Churchill care îl scotea din sărite pe acesta, realizat de Graham Sutherland, un neo-romantic celebru, dar prea puţin măgulitor cu subiectele lui.

Chiar şi Charlie Chaplin a distrus un film pe care nu l-a regizat, dar l-a produs – A Woman of the Sea, în care juca fosta lui amantă, Edna Purviance. După ce filmul a fost terminat, tatăl lui Charlot a considerat că nu are potenţial de succes, aşa că l-a pus la păstrare, dar, din motive de fiscalitate, s-a decis mai apoi să îi dea foc.

În toate listele de jafuri, opere de artă sau filme dispărute, nu am găsit însă nimic asemănător cu prima depoziţie a Olgăi Dogaru, cea cu galoşii, cimitirul, Picasso şi soba. Sau, de fapt, greşesc. Căutaţi „list of stolen paintings“ pe aceeaşi Wikipedia şi veţi găsi cele şapte lucrări în cauză, dintre care patru cu imagini.

Dacă nu cumva, printr-o minune, nu se va dovedi că hoţii sînt marţieni sau pinguini, afacerea Kunsthal înseamnă că ne-am legat numele de ceea ce pare a fi cel mai mare jaf de artă din 1990 încoace. Episodul cu arderea este de o barbarie nemaiîntîlnită – nici la nazişti –, iar aici, ca să ieşim cît de cît basma curată, avem nevoie de o a doua minune: trebuie ca cele şapte tablouri să apară la suprafaţă, altfel decît sub formă de scrum. Din păcate, în toate listele pe care le-am menţionat mai sus e plin de opere care nu au mai fost recuperate. Şi dacă nu sînt recuperate, chiar în situaţia în care prima declaraţie a Olgăi Dogaru se dovedeşte, juridic, o aiureală, ea va rămîne, prin impactul pe care l-a avut în presa mondială, explicaţia unanim acceptată pentru întreaga poveste.

Morala întregii poveşti e clară. Cazul trebuie luat cît se poate de în serios.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).