Fetişurile electorale ale românilor

Preşedintele Băsescu a început să se agite prin teritoriu, iar Dan Voiculescu face acelaşi lucru la DNA. Lucrurile se încing în politica românească, iar asta ne duce cu gîndul la alegerile de anul viitor. Fie că vor fi împreună, în primăvară, fie că vor fi separat, în primăvară şi toamnă, europarlamentarele şi prezidenţialele vin la pachet cu o încărcătură de ură şi hilar care mă face să mă gîndesc la diferitele dispozitive de mită şi impresionare a electoratului. Pungile cu ulei şi zahăr, sălile de sport sau brăduţii de maşină nu sînt subiecte de presă atît de des pe cît ar trebui, din diferite motive. Totuşi, ele merită enumerate fie şi numai fiindcă s-au impus în folclor.

● Uleiul şi zahărul. Sînt ancestrale, ca steagul dacic şi mămăliga (da, şi ea, oricît a găsit Columb America unde creştea porumbul pe la 1500). Vin dinainte de 1989, din vremurile cînd erau raţionalizate şi, în consecinţă, continuă să fie o aspiraţie pentru babe şi alte categorii de electorat docil, categorii preferate de progresistele şi europenele noastre partide.

● Pixul. E indispensabil şi omniprezent. Cine scrie nu mai scrie de mînă, în ziua de azi, sau, în orice caz, are un stilou scump pentru ocaziile rare cînd o face. Pixul a ajuns pe mîna electoratului la fel cum pagerele de pe vremuri au trecut de la directorii de firmă la şoferi. Nu că alegătorului i-ar trebui la ceva, în mod special. Dar e bine să-l ai în casă, pentru la o adică. Bineînţeles, pînă la o adică, pasta pixului se face cheag şi instrumentul zgîrie, în loc să scrie, dar dacă-i aruncat p-acolo, pe lîngă televizorul din care turuie Gâdea sau Turcescu, se cheamă că eşti intelectual. Şi ai şi relaţii sus-puse în partid, nu?

● Găleata. Dracu’ ştie de ce s-a dat, dar am auzit din nu ştiu cîte locuri că s-a dat – şi la greu. Cineva dintre cei care mi-au zis că s-a dat a opinat că vreun sponsor de partid trebuie să fi avut o firmă care produce aşa ceva. Eu stau şi mă gîndesc că la mijloc ar putea fi aspiraţia femeii române către curăţenia-lună, la care oricum e condamnată în lipsa menajerei. Iar dacă ai menajeră, nu contezi că nu votezi. Deci ia găleata aia şi treci la cratiţă cu ea.

● Brăduţul de maşină. Dacia berlină şi alte obiecte cu patru roţi, din istoria tehnicii, sînt înduioşătoare semne ale status-ului social, la români. Chestiile de felul ăsta merită împodobite, şi nu numai la nunţi sau înmormîntări. Dacă eşti politician şi îi faci cadou unui idiot un brăduţ odorizant de maşină, îi aminteşti idiotului că are maşină, realizarea vieţii lui. Şi pasagerilor din aceeaşi maşină, că e un idiot, fiindcă îi otrăveşte şi îi face să strănute cu beleaua de aromă chimică. E drept, raportul între pasageri şi şoferi tinde către 3:1, în Dacii, şi, pentru fiecare vot cîştigat, se pierd altele, mai multe. Dar, se ştie, ca să votezi, ai nevoie de carnet de conducere.

● CD-ul cu muzică. S-a impus la uninominal, în 2008, cînd au intrat în Parlament un număr impresionant de măscărici şi cantautori. Ce era să le dea alegătorilor Luminiţa Anghel – portative şi arpegii? Era de preferat ceva mai palpabil. Sigur, oameni ca Onţanu, afoni, dar populari de felul lor, a trebuit să se blindeze cu sprijinul sonor al unor profesionişti din parnasul manelelor sau asemănănător. CD-ul cu muzică funcţionează la fel cu odorizantul de maşină: în Dacie, gonind cîte trei alegători pentru fiecare vot cîştigat. Cei trei se duc însă la dracu’, şi nu la cabină, să voteze concurenţa; or, în România nu mai contează cîţi se prezintă, ci cîţi sînt ai tăi.

● Parcul din sat. Fiindcă nu poţi da fiecărui alegător agricultor cîte-un parc, dai cîte unul la toţi. E drept, în sat nu e apă curentă şi toaleta e-n curte. Dar cultivatorul român nu se poate relaxa pe prispă şi nici copilul lui n-are ce căuta pe tăpşan. E musai să vomiţi cîteva tone de beton şi să pui nişte pomişori dintr-o specie inexistentă, pe un teren, la marginea comunei. Cine se duce acolo ori e plouat, ori face insolaţie, fiindcă pomii nu fac umbră sau adăpost nici cît pentru un gîndac. Dar fiarele şi betonul or să rămînă pînă la sfîrşitul timpurilor.

● Sălile de sport. Fac trecerea către realizări monumentale. A umplut ţara de ele Adrian Năstase, nu e clar de ce, dar desigur că a existat un motiv, fiindcă ideea a fost preluată de un alt mare sportiv, pe nume Elena Udrea. Am trecut pe lîngă o coşmelie de beton, într-un oraş de provincie. Avea bineînţeles lacătul pus, am întrebat ce se întîmplă cu ea şi mi s-a spus că acolo se fac nunţi. Dacă nici ăsta nu-i sport de mase în România, atunci nu ştiu ce mai e.

● Telegondola. Nu numai Gheorghe Ştefan le-a făcut la Piatra Neamţ, cică au apărut şi pe la Petroşani. Fiindcă am mare încredere în cinstea politicienilor noştri, exclud din start ideea că ar exista o combinaţie între una dintre puţinele fabrici de telegondole din lume şi PDL-ul Monicăi Ridzi şi al lui Ştefan. E vorba pur şi simplu despre aspiraţia către înălţimi. Pornind de la ea, francezii au făcut Turnul Eiffel, sovieticii l-au trimis pe Iuri Gagarin în spaţiu şi americanii au ajuns pe Lună. La noi şi la Disneyland, nu merge fără ceva proptele şi sîrme.

● Terminalul nou de la Otopeni. Am vrut să scriu un articol întreg despre el, dar m-am oprit fiindcă mi s-a părut că sînt prea răutăcios. Pe lîngă că e lung, incomod şi se strică mereu, terminalul nou n-are nici un fel de identitate sau fiţă şi căpuşează terminalul vechi, ăla mai frumos, al lui Ceauşescu. Văzut de sus, modul în care terminalul nou îmbrăţişează terminalul vechi îţi provoacă crize de identitate sexuală în somn. Politicienii contemporani se ataşează ca nişte lipitori de tradiţie – bună sau rea, cum e – ca nişte melci violatori.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).