Femeia şefă
În urmă cu cîţiva ani, de un 1 sau 8 Martie, într-un restaurant de tipul
, cu mîncare acceptabilă, dar cam „de cantină“, am asistat la următoarea scenă: cîteva doamne şi domnişoare de la o „instituţie“ (nu m-am prins dacă era vorba despre o firmă, însă mai degrabă cred că era un soi de „întreprindere“ de stat), împreună cu şefa lor, au ieşit, ca fetele, să ia cina în oraş. Şefa avea în jur de 50 de ani, deci – femeie cu experienţă în cîmpul muncii. Cu părul scurt, vopsit într-o nuanţă de roşu violet, cu o voce gîjîită, de fumătoare. Cu o atitudine de cucoană cu toane, dar care în seara aceea voia să pară de gaşcă, de aceea insistase să comande a doua sticlă de vin. Subalternele, toate în jur de 30-35 de ani, i se adresau cu „doamna Mihaela“. Cea care stătea lîngă ea, pe banchetă, o aproba şi o atingea discret pe braţ, de fiecare dată cînd şefa lansa replici acide sau ironice la adresa altor colegi care nu erau de faţă. În general bărbaţi, unii tot şefi, dar de prin alte departamente – am presupus eu. Celelalte trei colege, de pe bancheta din faţa lor, care păreau angajate mai noi, completau timid bîrfele, cu ce mai auziseră şi ele pe holuri. Discuţia pe care o auzeam fără să vreau, căci mesele noastre erau una lîngă alta, se învîrtea inevitabil în jurul problemelor de serviciu – organigramă, licitaţii, memo-uri, din care nu pricepeam mare lucru. Şefa se lansa în prelegeri scurte, dădea lecţii, apoi îşi amintea că trebuie să fie de gaşcă şi pigmenta conversaţia cu chestiuni mai picante, cum ar fi că pe cutărică l-a părăsit soţia sau că X are probleme cu alcoolul. Fetele nu îndrăzneau să-şi dea cu părerea, dar rîdeau cînd rîdea şi ea, ca la un consemn. Concluzia care se desprindea era destul de previzibilă – toţi bărbaţii de la locul lor de muncă, care o fi fost acela, erau nişte incompetenţi. Sau dacă unii dintre ei mai mişcau cîte ceva, erau beţivi, afemeiaţi sau aveau vicii ascunse. În schimb, femeile, cu doamna Mihaela în frunte, erau corecte, muncitoare, disciplinate, creative. Am avut brusc senzaţia că asist la un soi de cină motivaţională,
-ul „fetelor“ creştea de la o clipă la alta. Însă cu măsură, căci atunci cînd una dintre ele îşi lua avînt ca să-şi expună „o părere personală“ sau să aibă vreo iniţiativă, doamna Mihaela o punea repede la punct. Aşa cum s-a întîmplat pînă la urmă şi cu cea care visa, probabil, să-i ia locul.
La un moment dat, un ospătar s-a apropiat de masa lor ca să le recomande deserturi. „Vai, dragă, dar nu mai pot mînca nimic... sînt plină pînă aici!“, spune doamna Mihaela, ducîndu-şi mîna cu ţigara aprinsă la gît. Fata de lîngă ea se oferă să împartă cu şefa o porţie de papanaşi. „La două farfurii, cu două linguriţe, vă rog!“, îi spune ospătarului, simţind că nu avea voie să întindă coarda prea tare şi să-i propună şefei să mănînce din aceeaşi farfurie. Şi, în acel moment, doamna Mihaela stinge ţigara cu un gest grăbit: „Eu nu mai pot să stau, mai am ceva de lucru. Dar voi mai rămîneţi dacă vreţi, mîncaţi papanaşi!“ Subalterna se uită la ea descumpănită – nu ştie dacă să anuleze sau nu comanda. Nu-mi dau seama dacă a priceput mesajul: „O să împart papanaşi cu tine cînd o să ies la pensie, poate nici atunci! Aşa că hai să nu ne tragem de şireturi!“
Pînă acum n-am avut parte de vreo şefă, doar am colaborat cu doamne care aveau diferite funcţii. Sînt convinsă că o tipologie precum cea a doamnei Mihaela nu este una reprezentativă. Aşa cum sînt convinsă că există foarte multe femei în posturi de conducere care îşi fac foarte bine treaba, nu au hachiţe şi toane, nu dau lecţii nimănui şi nu-şi înjosesc subalternii. Însă anumite mecanisme sociale şi mai ales atitudini rămîn, totuşi, unele specifice. Într-un colectiv alcătuit în mare parte din femei şi condus de o femeie, bărbaţii care se nimeresc pe acolo sînt de multe ori marginalizaţi. Aproape mereu va exista o subalternă „bine intenţionată“ care îşi va asuma rolul de amică sau confidentă a şefei, sperînd la o promovare. Şi nu de puţine ori, femeia şefă va gîndi despre sine însăşi că este mai bună şi mai potrivită în acea funcţie decît un bărbat. Dacă femeia conduce un colectiv de bărbaţi, lucrurile se schimbă întrucîtva. În urmă cu ceva vreme, am colaborat întîmplător cu un post de televiziune condus de o femeie care mai era şi fiica patronului. Şi am văzut cu ochii mei bărbaţi timoraţi şi angoasaţi atunci cînd era ziua „doamnei“, sau 8 Martie, întrecîndu-se în a comanda coşuri cu flori şi a face osanale. Mama mea a fost şefă aproape 20 de ani, iar subalternii ei erau în mare parte bărbaţi. Am observat, din afară, o emasculare a multora dintre ei. Şi nu din cauza şefei, ea nu avea nici o vină, ei credeau că asta e atitudinea potrivită. M-au amuzat de-a lungul timpului gesturile lor „cavalereşti“ – unul se oferea să meargă cu maşina mamei la spălătorie, altul – care era în timpul liber apicultor – îi oferea miere, mai mulţi au fost extrem de dornici să ne ajute la cărat mobilă cînd ne-am mutat dintr-o casă în altă. Ei bine, după ce mama a ieşit la pensie şi n-a mai fost şefa nimănui, foştii ei subalterni şi-au regăsit brusc „bărbăţia“ şi nici n-au mai salutat-o pe stradă. Unul singur, un excelent electrician, vine şi acum să-i monteze o priză pe gratis şi din prietenie.