Excese hollywoodiene
Masculin feminin, un fapt precis: vocea lui Dumnezeu e vocea unui bărbat, pentru că doar vocea unui bărbat poate fi puternică, autoritară. Cel puţin asta pare a fi concluzia (discutabilă) la care ajung cei de la The New York Times cînd pun o întrebare foarte bună: de ce (aproape) toate trailerele pentru filme sînt narate de voci masculine? Întrebarea vine însă cam tîrziu, deoarece aşa cum bine se menţionează în articolul „Why Men Always Tell You To See Movies“, tendinţele în producţia de trailere se schimbă, iar în ultimii ani trailerele narate de acea voce omniscientă sînt din ce în ce mai rare. Aşadar, întrebarea care trebuie pusă acum nu e dacă vocea naratorului e destul de autoritară pentru a te convinge să mergi să vezi filmul, ci dacă un simplu trailer e de ajuns. În general, da. Uneori, un singur nume de pe afiş e de ajuns. Marile studiouri de film american nu sînt însă de acord. Nu. Dacă vrei ca un film să fie văzut de cît mai multă lume şi să ia notă mare la box-office, soluţia cea mai sigură e să bombardezi Internetul cu fiecare detaliu legat de producţie. Şi asta începînd cu secunda în care s-a decis realizarea filmului.
2012 este anul lansării pe marile ecrane a unor filme îndelung aşteptate, filme care au deja un public asigurat – nu datorită marketingului online excesiv, ci datorită faptului că aparţin unor francize care se bucură deja de cîte o armată de fani. The Hunger Games, The Dark Knight Rises, The Avengers, The Amazing Spider-Man ş.a. se luptă pentru atenţia internauţilor de ceea ce pare acum o veşnicie. Toate detaliile aruncate online au ca scop, pe de o parte, satisfacerea fanilor nerăbdători şi, pe de altă parte, atragerea unui public nou, abia familiar cu francizele respective. În al doilea caz, acest marketing excesiv produce două posibilităţi: potenţialul spectator fie dezvoltă o superputere care îi permite să ignore toate ştirile şi falsele ştiri despre film, neavînd nici cea mai mică intenţie de a-l vedea, fie capitulează şi, fără prea mult entuziasm, îi dă o şansă.
Studiu de caz: The Hunger Games
Dintre filmele enumerate mai sus, primul pe care vom avea ocazia să-l vedem este The Hunger Games, premiera fiind anunţată pentru 23 martie. Bazat pe populara trilogie scrisă de Suzanne Collins, filmul e un succes de box-office sigur, atît de sigur încît data lansării celui de-al doilea film din serie, Catching Fire, a fost deja stabilită pentru 22 noiembrie 2013.
Aşteptările în privinţa ecranizării sînt mari – cartea a fost primită foarte bine nu doar de fani, ci şi de critici, şi tot ceea ce ni s-a spus pînă acum despre film sună mai mult decît promiţător. Dar să recapitulăm. Ce ştim despre The Hunger Games? Dacă am citit cartea, ştim deja întreaga poveste şi, fiind vorba de o carte atît de iubită, e puţin probabil ca elemente narative să fie adăugate sau modificate. Sîntem undeva într-un viitor îndepărtat, în Panem. Katniss Everdeen – o adolescentă în vîrstă de 16 ani – e printre cei 24 de tineri aruncaţi într-un joc pe viaţă şi moarte, un reality show a cărui vizionare, în timp real, nu e opţională.
Încă din martie trecut, ştim că Jennifer Lawrence e Katniss, decizie de distribuţie care a ridicat cîteva sprîncene. Nu pentru că Lawrence nu ar fi capabilă să interpreteze rolul, ci din cauza culorii pielii ei. În carte, Katniss se autodescrie ca avînd pielea măslinie, astfel că decizia de a chema la audiţii doar actriţe albe a fost, în mod întemeiat, criticată de către bloguri feministe ca Bitch sau Jezebel. Se pare totuşi că producătorii au dat, parţial, ascultare criticilor. Prima dată cînd fanii au avut ocazia să o vadă pe Katniss, transformarea lui Lawrence era semnificativă, noul look al actriţei fiind foarte aproape de descrierea din carte a personajului. De asemenea, avem o idee despre interpretarea lui Jennifer Lawrence, dat fiind că rolul ei din Winter’s Bone (Debra Granik, 2010), filmul care i-a adus o nominalizare la premiile Oscar 2011 pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal, are unele similarităţi cu cel din Hunger Games – atît Ree, cît şi Katniss sînt adolescente puternice, au fraţi mai mici în grijă şi sînt pregătite să se sacrifice pentru a-şi proteja familia.
În continuare, ştim întreaga distribuţie, actorii care s-au alăturat proiectului fiind anunţaţi, pe rînd, de-a lungul mai multor săptămîni. De aici încolo, materialele promoţionale au început să curgă: un prim teaser, posterul filmului, posterele personajelor, fotografii de pe platoul de filmare, fotografii care pun în evidenţă costumele, un prim trailer, iar mai recent un al doilea trailer. De asemenea, ştim ce formaţii vor fi pe coloana sonoră şi am ascultat deja contribuţia lui Taylor Swift, „Safe and Sound“.
Linda Holmes, autoarea blogului NPR Monkey See, se întreabă dacă nu cumva The Hunger Games va avea de pierdut din cauza promovării intensive. Într-adevăr, pericolul e ca filmul să nu se ridice la nivelul aşteptărilor create de propria maşinărie de promovare. Asta e valabil pentru orice film. Şi da, The Hunger Games e o poveste întunecată şi violentă, aşa cum îi stă bine unei distopii. Însă asta nu înseamnă că franciza nu oferă elemente care pot fi exploatate în mod pozitiv, avînd ca scop simplul amuzament al fanilor – „Capitol Colours“, colecţia de lacuri de unghii în 12 nuanţe inspirate de carte, costumele excentrice ale lui Effie Trinket, reţete inspirate de mîncărurile din carte, sau chiar nelipsitul (din romanele young adult) triunghi amoros, toate acestea pot constitui elemente care luminează lumea creată de Collins.
În acelaşi text, „Is The Hunger Games Building Too Much Buzz For Its Own Good?“, Linda Holmes mai observă că încă n-am văzut dacă există chimie între Lawrence şi Liam Hemsworth (Gale), respectiv Josh Hutcherson (Peeta), i.e. triunghiul. În ciuda a ceea ce sugerează autoarea, acest aspect funcţionează în favoarea filmului. E singurul element pe care nu-l pot releva materialele promoţionale, ceea ce înseamnă că în toată frenezia creată a rămas totuşi puţin loc pentru surprize.
Dacă ne uităm la istoria promovării filmului The Hunger Games, am putea trage concluzia că jurnaliştii online sînt nişte marionete manevrate de marile studiouri. Adevărul este însă că popularitatea multor site-uri de filme şi divertisment depinde de conţinutul enorm pe care îl generează zilnic. În plus, să nu uităm de temuta Nikki Finke, fondatoarea şi autoarea site-ului de ştiri din industria filmului Deadline (http://www.deadline.com), unde ştirile nu sînt dictate de marile studiouri. Mai recent, criticul de film David Denby, de la The New Yorker, nu a stat cuminte în liniile trasate de Sony şi a publicat o recenzie pentru The Girl With The Dragon Tatoo (David Fincher, 2011) înainte de data permisă de studioul de film. Marilor studiouri le place promovarea online – atîta timp cît maşinăria funcţionează după instrucţiunile lor şi nu există scurgeri.
Industria filmului a intrat într-o perioadă în care „the making of“ se consumă înaintea vizionării filmului. Poate că e prea tîrziu pentru a apăsa butonul rewind, astfel că tot ce pot face marile studiouri e să înveţe să dozeze campaniile de promovare şi să mai lase cîte ceva de consumat şi după terminarea filmului. În cazul unui film ca The Hunger Games, discuţia nu se va încheia prea curînd, pentru simplul fapt că mai urmează încă trei filme. În schimb, alte filme intens promovate – care însă nu beneficiază de o bază de fani fideli – pot ajunge foarte rapid pe lista recomandată de Linda Holmes, „This Had Oscar Buzz“ (http://thishadoscarbuzz.tumblr.com), unde filmele se duc să moară.
Anamaria Dobinciuc este absolventă a masteratului de Societate mediatică, Facultatea de Studii Europene, Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.