Elena posedata
„Să veniţi la ora 5 la slujbă ca să o vedeţi pe Elena posedata!“ zice părintele Iulian, care ne atenţionase deja, de cum am păşit pragul mănăstirii, că avem un înger pe umărul drept şi un drac pe cel stîng. A sunat ca o invitaţie imperativă la un ceai, de nerefuzat.
Mănăstirea se afla într-o vale neprietenoasă, o văgăună în munţi. După dealuri. Prietenul care petrecuse aici un „sejur“ înaintea noastră ne spusese că-i raiul pe pămînt: oameni primitori, natură, călugări glumeţi şi puşi pe şotii, vin mănăstiresc şi altele. Aiurea! Deşi am primit camera cea mai bună, a stareţului plecat cu treburi pe la judeţ, atmosfera era apăsătoare. Şi călugării ţîfnoşi. Poate pentru că nimerisem în post... Aşa am crezut iniţial, însă ne-am dat seama că era din cauza Elenei. Că doar nu te poţi trage de şireturi cu turiştii, dacă ai un posedat în ogradă.
O aduceau cam la două-trei zile, cu un Renault argintiu (al mănăstirii?), de la trei sate distanţă, şi venea norodul s-o vadă, ca la urs. Veneau mocanii din toată valea, ba chiar şi cei de peste munte, era atracţia principală a Postului Mare. Mă mir că nu făcuseră tricouri şi insigne cu ea. Lumea se adunase deja la vecernie, biserica era plină ochi cînd a apărut, ca un veritabil VIP local. Era ţinută de doi călugări tineri, deşi nu părea să aibă de gînd să fugă undeva. Mică, slabă, tinerică, cu spume la gură, îşi rotea ochii în toate părţile. „Acum e bine, e potolită!“ ne şopteşte părintele Iulian. „S-o fi văzut acum trei săptămîni cum levita prin biserică!“ De atunci, însă, i se citiseră moliftele lui Vasile cel Mare şi trecuse prin exorcizări succesive. Începe slujba, Elena stă cuminte şi mormăie ceva în legea ei, pînă cînd e stropită cu agheasmă. Atunci începe să se smucească, de abia mai reuşesc călugării s-o ţină. Nu vorbeşte în limbi străine, poate a trecut de faza asta. Scoate un soi de urlete, apoi de scîntece. Norodul – în general femei sărmane, cu batic pe cap, şi bătrîni – uită să se roage şi se holbează la ea. Nu-şi mai roteşte ochii, ne fixează pe noi, doi tineri în blugi, de la Bucureşti. E clar, facem notă discordantă, atragem atenţia. Acum, toată lumea se uită la noi, de parcă am fi de vină pentru posedarea Elenei. Sau de parcă am fi adus niscaiva diavoli de la Bucureşti... Iar se smuceşte, ar vrea să ne sară de gît. De data asta, vorbeşte. Despre noi. Că ne bucurăm de viaţă şi că ne e mintea numai la distracţie, însă sîntem plini de păcate şi diavolul stă la pîndă, o să intre şi-n noi curînd. Cine o fi învăţat-o textul ăsta? Părintele Iulian? Ieşim din biserică, deoarece localnicii deja ne aruncă priviri duşmănoase. O mai vedem la final, cum o duc pe braţe, secătuită de puteri, cu ochii închişi – încă un drac a crăpat. Dacă e actriţă, nu-i rea deloc, poate să ia Cannes-ul.
După o cină austeră, cu ghiveci mănăstiresc şi o atmosferă tensionată, că aşa se cere la posedaţi, mergem să căutăm o crîşmă în sat, ca să ne mai umplem de nişte păcate minore. Nu găsim nici una, nici măcar clasicul magazin mixt. Doar beznă şi cîini care latră, ca-n plin Ev Mediu. Ne întoarcem cătrăniţi în camera stareţului. Aici, peste tot, candele şi icoane. Deschidem la întîmplare un sertar: sticle de whisky, gin, votcă, coniac, toate începute. Degustăm şi ne culcăm; a doua zi, ne luăm tălpăşiţa.
După o vreme, am aflat că se descoperise o presupusă idilă între stareţ şi unul dintre călugării cei tineri. L-au mutat regulamentar la o altă mănăstire. Despre Elena şi dracii ei nu mai ştiu nimic.