Ekaterina de la Balcic
În curte era o femeie în jur de 40 de ani, care întindea rufe. O întreb dacă are camere libere, mai întîi în engleză, apoi în română. „Moment!“ Intră în casă şi se întoarce, însoţită de o bătrînică într-un capot cu flori, fără mîneci, cu pielea încreţită, de culoarea nisipului – un bronz permanent, care nu se mai duce. E genul de bătrînă care ţi-e simpatică din prima, are ceva luminos şi cald, de bunică universală. „Bună ziua!“ zice şi ne zîmbeşte. „Ştiţi româneşte?“ întreb, fără o prea mare suprindere, căci de cînd cu exodul turiştilor români spre ţara vecină, mulţi locuitori din Balcic au învăţat cîteva cuvinte – cum ar fi „mici“, „bere“, „ciorbă de burtă“, unii chiar mai mult. Bătrînii ştiu, însă, din amintiri. „Puţin... am uitat!“ Rîde încetişor, cu un soi de melancolie.
O lasă pe nora ei să-şi termine treaba cu rufele şi ne pofteşte în casa „de oaspeţi“, ca să ne arate camerele. Acestea au un amestec de interior tradiţional de casă dobrogeană (cu nelipsita perdea din mărgele, la uşă), cu acele elemente de decor la limita kitsch-ului, pe care le găseşti cam la toate gazdele din România (vitrina, mileurile). E plăcut. În plus, mai e şi terasa de pe care se văd străduţele în pantă ale Balcicului şi, pe fundal, marea. „Convine?“ ne iscodeşte bătrînica, în vreme ce culege o scamă pe care doar ea o poate vedea, de pe cuvertura patului. Cînd e vorba de negociere, puţinele cuvinte româneşti pe care le ştie n-o ajută. Fiul ei şi nora nici atît nu pot comunica cu noi. „Moment!“ spune, din nou, nora. Îl sună „pe băiat“, care e la Sofia, la facultate, şi negociem cu el în engleză, la telefon.
În următoarele zile, pe bătrînică o vedem mereu făcîndu-şi de lucru prin curte, urmată îndeaproape de un cocker spaniol bătrîn. Curăţă peşte la cişmea, smulge buruienile din grădină, uneori doar stă într-un balansoar, cu mîinile în poală, legănîndu-se uşor, într-un ritm doar al ei. Şi cînd stăm sus, pe terasă, ştim că e undeva la cîţiva paşi de noi, căci auzim frînturi de cîntece, murmurate, fără cuvinte. Prezenţa ei vie, liniştitoare face parte din atmosfera Balcicului, aproape că ajunge să pună stăpînire pe loc.
În penultima seară, ne invită fără prea multe vorbe la o cină „în familie“. Zice: „Mîncare!“ şi arată stomacul, rîzînd. Vrem? Stăm la masa din lemn de sub vişin, cu Ekaterina – abia acum am aflat cum o cheamă –, cu fiul şi cu nora care, la răstimpuri, dispare în bucătăria de vară, pentru a ne aduce una-alta. Bem un soi de rachiu, apoi vin, dăm noroc în română, engleză, bulgară şi rusă, mîncăm hamsii prăjite cu usturoi şi mămăligă. Prea multe nu putem să ne spunem, amestecăm cuvinte, le stîlcim şi rîdem. E o masă plină de voioşie, ca la o întîlnire dintre comandanţii a două nave extraterestre care multă vreme au orbitat una în jurul alteia, fără să-şi acorde o prea mare atenţie, ca mai apoi să descopere că împart un univers comun.
Ceva tot înţelegem. Ekaterina s-a născut în Dobrogea noastră, într-un sat de pe lîngă Jurilovca. Mama ei era româncă. Copil fiind, a fost plecată o vreme în vizită la nişte rude din Balcic şi, pentru că între timp a venit şi a trecut un război, iar în urma lui ţările noastre n-au mai arătat la fel, aici a rămas. S-a căsătorit cu un bulgar. În România nu s-a mai întors, n-a mai avut de ce. Ar fi vrut să meargă măcar o dată, ca să vadă mormîntul mamei, din satul ei românesc, dar niciodată nu şi-a găsit timp pentru asta. Are multă treabă aici, îi ajută pe copii. Toate acestea ni le-a spus trunchiat, mai mult am dedus povestea. Îi pare rău că nu mai ţine minte limba română. Din cînd în cînd, pune mîna pe fiul ei, care îi stă alături, la masă, şi spune „copilul meu!“ N-am auzit nicicînd acest cuvînt rostit aşa, cu toată gura, cu atîta poftă şi atîta dragoste. Probabil că, pentru Ekaterina, sensul său în română este mult mai profund.