Duminicile de odinioară
La începutul zilei era emisiunea cu pionieri, Tot înainte!. Într-o vreme, mă uitam la ea pentru că eram îndrăgostit de fata blondă şi cu codiţe care prezenta. (Să fi fost Cristina Ţopescu? – ea cred că era.) Înghiţeam toate tîmpeniile cu pionieri care plantau copaci, făceau careuri, ridicau steaguri şi salutau cu cravata-n vînt, doar s-o văd pe prezentatoare, în scurtele momente în care introducea materialele filmate. Mai tîrziu, fata a încetat să mai apară și astfel am fost scutit de porţia matinală de cravate roşii, în loc de cacao cu lapte.
Cînd am mai crescut, înaintea emisiunii cu pionieri a apărut una cu şoimi ai patriei – dar deja eu nu mă mai aflam în target. Cît despre Lumea copiilor, prezentată de Andrei Duban – nici atît! Dar trebuia să fiu pe fază cînd se termina emisiunea, pentru că urma serialul pentru copii. Racheta albă, desigur. Filmul nu mă dădea pe spate, ba chiar mă enervau inserturile cu pionieri sau jocul stupid al actorilor, dar citisem înainte cartea lui Ludovic Roman şi-mi plăcuse foarte mult. Ajunsesem să visez cu ochii deschişi cum ar fi să întîlnesc şi eu o Stejara şi să am staţia mea de radioamator. Stejara din film era o copie palidă a celei din carte, dar mă uitam la serial chiar şi-aşa.
Apoi urmau nişte emisiuni binevenite, pentru că nu mă interesau şi-n timpul lor puteam să-mi fac temele pentru luni. Adică Pentru patrie, Viaţa satului şi Concert de prînz, unde cînta orchestra dirijată de Sile Dinicu. În timpul Concertului de prînz, începeam să mă agit şi să încerc să-i impulsionez pe ai mei să mîncăm. Bineînţeles, ideea era să fim gata cu masa la ora unu, cînd începea Albumul duminical. Masa în familie era „sfîntă“, iar părinţii nici nu concepeau să nu particip la ea sau să mă scol înainte să se fi terminat. Cu toată agitaţia mea însă, nu reuşeam niciodată să-i fac să luăm prînzul înainte de ora unu şi, ca un făcut, pierdeam lucrurile cele mai interesante din Albumul duminical: Un zîmbet pe 16 mm, Gala desenului animat sau Cascadorii rîsului. Sau, în altă perioadă, Woody Woodpecker ori Fred şi Barney. Apucam să le văd numai dacă ai mei întîrziau cu pregătirea mesei. La Gala desenului animat, ajunsesem s-o urăsc pe sărmana Viorica Bucur. După celebrul generic, cu motanul care ia în cătare şoarecele, îi ies cele trei gheare de la un picior, apare scris „Gala desenului animat“ şi apoi îi ies şi celelalte trei gheare, apărea Viorica Bucur, care începea să prezinte. Desigur, nu vorbea foarte mult, dar mie mi se părea că ţine prelegeri interminabile şi că mănîncă din timpul în care ar fi trebuit să dea desenele animate. Stăteam şi o ascultam cu inima cît un purice, aşteptînd ca-n orice moment să fiu chemat la masă. Şi ea vorbea relaxat, de parcă avea tot timpul din lume... Nu de puţine ori s-a întîmplat ca, după ce-şi termina discursul, să mă aud strigat din bucătărie. Încercam să trag de timp, dar nu aveam nici o şansă: „Stinge televizorul în momentul acesta, spală-te pe mîini şi hai la masă!“. Urma să mănînc cu noduri, gîndindu-mă cu ciudă la „fazele tari“ de la Gala desenului animat sau de la Cascadorii rîsului, pe care aveau să şi le povestească, a doua zi, colegii mei: „Ai văzut cum a înghiţit cuiele Bran, cînd a căzut?“. „Mie mi-a plăcut mai mult cum făcea Stan, cînd apărea fantoma.“ Deh!...
Cînd mă întorceam de la masă, mai puteam vedea, de obicei, doar nişte cîntăcioase enervante, cu „şlagărele“ lor: Stela Enache, Marina Scupra, Doina Badea, Angela Ciochină, Eva Kiss, Jeanina Matei, Natalia Guberna etc. Sau plicticoşeniile lui Aristide Buhoiu. Şi gata!, se termina Albumul duminical.
Urma serialul Linia maritimă Onedin, în timpul căruia ai mei îşi făceau siesta. Părinţii picoteau în pat, iar eu mă încăpăţînam să rămîn treaz, deşi serialul nu mă interesa, pentru că nu voiam să recunosc că duminica, de fapt, se încheiase. Timpul părea suspendat, iar eu aveam o senzaţie ciudată, ca o sfîrşeală. La emisiunea despre şah a Elisabetei Polihroniade, nu mai puteam să rezist şi adormeam şi eu.