Doamna Mari de la nonstop

„Ce mai faceţi, doamnă Mari?“ „Ce să fac? Ce am învăţat. Dacă nu mi-a plăcut şcoala!“ Stă neclintită pe scăunaşul ei improvizat dintr-o navetă goală de bere şi fumează. „Iar s-au scumpit ţigările şi tot nu mă las. Atîta plăcere am!“ Strada e aproape pustie, a trecut „valul de ora zece“ – cum zice ea, în momentul în care parcă toţi locatarii de pe Calea Moşilor se revarsă dintr-odată din blocurile lor, ca să ia o gură de aer şi să mai cumpere una, alta.

Acela e momentul cînd ziua se încheie cu adevărat şi începe noaptea de veghe a lui Mari, noaptea de nonstop. Se face coadă, iar ea nu mai pridideşte să dea restul – şi, dacă n-are mărunt, să mai plaseze cîte o gumă –, să iasă din coşmelia de tablă, doi paşi pînă la frigidere, fiecare cu lăcăţelul lui, că doar n-o să le lase descuiate („Eu le-aş lăsa, dar pînă dimineaţă, mă trezesc cu ele goale!“), aşa că toată noaptea încuie şi descuie – pînă face băşici la degete – şi scotoceşte prin lada cu îngheţată, că „toată lumea are pretenţii şi e suciţi... Nu mai vrea cu ciocolată, vrea cu căpşune, că de ce nu mai e vafe, să văd de ne-o fi rămas vreuna pe la fund!“ „N-are lumea bani, d-asta vrea vafe, că vafa e un leu!“ Şi tot aşa, mai bine de o oră, pînă trece „valul“, doamna Mari „e ocupată“. După doişpe, mai vin doar petrecăreţii şi insomniacii, mai opreşte cîte un taxi, apoi, ore-n şir, nu mai trece nimeni pe stradă, aşa că n-are nici la ce se uita, prin geamlîcul ei. O apucă un pic somnul, dar nu doarme, că doar e „la datorie“. Doar spre dimineaţă reuşeşte să aţipească, dar o trezeşte primul tramvai. Din cînd în cînd, îşi mai face treabă ca să-i alunge pe aurolaci, pe Fane, care bea spirt – „Hai, ia, valea de aici! Uite-acolo, la Mega, pe trepte, poţi să dormi acolo şi să nu te mai văd!“ –, însă, cu timpul, a început să nu-i mai bage în seamă, sînt ca nişte muşte care roiesc în jurul buticului, atrase de lumină şi de alcoolul dinăuntru. „Mi-era frică, pe cuvîntul meu... dar m-am obişnuit! Iar ăştia ai voştri, de pe Moşilor, îs blînzi! Să-i fi văzut p-ăia unde lucram înainte, în Fundeni, ce răi erau!“ Parcă vorbim de cîini vagabonzi. În curînd, o s-o văd pe doamna Mari ieşind din butic ca să-i dea lui Fane un os.

Buticăreala de noapte e meserie de bărbat, „dar ce să-i faci, cînd n-ai alte posibilităţi?“ Doamna Mari crede că o femeie ar trebui „să se respecte“, nu ca ea, care ajunge acasă – pe undeva prin Afumaţi – dimineaţa la şapte, doarme pînă la doişpe, că mai mult nu poate, apoi se apucă să facă mîncare pentru toată familia, să dea cu mătura, să dea la găini, „că aşa-i la curte!“ „Dar n-aş da curtea mea pe betoanele astea ale voastre!“

„Tu n-ai somn?“ mă întreabă şi-şi mai aprinde o ţigară. „Cînd poţi, mai adă-mi nişte reviste din alea de-ale tale, chiar mai vechi să fie... Că-mi trece timpul mai uşor!“ Mai demult, îi aduceam Destine şi Povestea mea, pe care le citea din scoarţă-n scoarţă, cînd nu făcea integrame. Cînd i-am spus că poveştile de acolo nu-s adevărate şi că le scriu unii ca mine, nu m-a crezut. „Cum să nu fie adevărate? Păi, uite, dau şi nume, Mihaela, Nelu... Sînt scrisorile oamenilor, e viaţa lor, trimisă la revistă!“ „Dacă vă spun că am scris şi eu o tonă şi că le-am inventat!“ Imediat mi-a părut rău că i-am stricat bucuria. Însă s-a gîndit puţin şi a zis: „Ei, şi dacă le-ai scris tu, ce? Tot trebe să fie ceva adevărat în ele, nu-i aşa? Că doar te-ai luat după realitate...“ Şi a continuat să le citească la fel de pasionată, iar curînd, a uitat, probabil, de mica noastră discuţie. Uite-aşa s-a născut literatura! Noaptea tîrziu, pe o stradă pustie, cu doamna Mari de la butic şi nevoia ei de poveste.