Dincolo de vorbe

Singurul lucru la care par că se pricep politicienii noştri este să vorbească la televizor. Nu să construiască strategii de dezvoltare, să rezolve problemele cetăţeanului sau să facă legi care să funcţioneze bine. Cine-l mai ia în seamă în ţara asta pe cel care se ocupă de treaba lui neştiut de nimeni şi este eficient? Nu mai bine părăseşti definitiv idealul eficienţei şi te apuci să dai din gură sub lumina reflectoarelor? Apoi, nu asta ştiau cel mai bine să facă şi activiştii comunişti? Vorbăria rămîne, fără îndoială, activitatea emblematică a politicianului român din toate timpurile. Îi vedem în studiourile televiziunilor cum se strîng vreo doi-trei, atunci cînd nu sînt invitaţi ca one man show, şi se toacă mărunt unul pe altul. Din vorbe, desigur. Se împung cu ironii, se răţoiesc, se acuză reciproc, demască matrapazlîcurile adversarului, tună şi fulgeră pentru binele naţiei, îşi admiră look-ul în "oglinzile" monitoarelor de pe platou şi cad în extaz în faţa propriilor ziceri. Ce deştepţi sînt şi ce noroc pe popor că-i are! Cum doar asta ştiu să producă politicienii, politica dragei noastre ţărişoare se face din vorbele zise pe post. Şi nu numai politica. Economia, justiţia sau legislaţia - toate funcţionează în primul rînd sub ochii noştri de telespectatori. La fel şi comunicarea între instituţiile statului. În fine, "funcţionează" e un fel de-a spune... Cînd vezi acest spectacol al vorbelor pe micile ecrane, nu poţi decît să constaţi iresponsabilitatea crasă a celor care ne conduc. Nu contează că lumea s-a săturat să-i tot audă sau că situaţia devine din ce în ce mai dramatică la adăpostul inspiratelor lor tirade. Ei continuă să pălăvrăgească şi să se zgîndăre unii pe alţii prin gard, ca nişte puşti rîzgîiaţi. Astfel stînd lucrurile, o emisiune cum e Vedere de pe bloc, cu Gabi Jugaru şi Alex Dima, nu te poate decît răcori. Dacă tot nu avem ce le face, măcar să rîdem de politicieni. (Chestia cu votul, cînd cetăţeanul se zice că poate să sancţioneze oamenii care-l conduc, e de fapt o iluzie.) Rîsul e singurul lucru care ne mai rămîne - chiar dacă e unul cu fălcile încleştate. În fine, Gabi Jugaru şi Alex Dima le arată aleşilor neamului cît de stupizi şi de ridicoli sînt. (Spre deosebire de moderatorii de talk-show-uri serioase, care se uită respectuoşi în gura invitaţilor, chiar şi atunci cînd îi contrazic.) Asta ar trebui să le mai scadă din euforia în care se bălăcesc reprezentanţii partidelor - deşi, la inconştienţa cu care sînt înarmaţi, slabe speranţe... Cel puţin, avem şi noi ocazia să facem ceea ce ştim, la rîndul nostru, cel mai bine: haz de necaz. Haz de penibilul lor, haz de prostia noastră, că, totuşi, i-am votat. Pe cine am ales să ne conducă? Iată-l, de exemplu, pe Dan Iosif, etern parlamentar după 1990, distins cu ordinul "Serviciu credincios în grad de cavaler". L-am putut vedea în emisiunea de pe PRO TV vorbind despre ocupaţia lui de dinainte de ’89 - adică jucător de barbut, bişniţar şi şmenar. Omul povestea fără nici o problemă cum măsluia zarurile, cum palma bancnotele cînd schimba valută şi cum "pe vremea lui Ceauşescu cîştigam lejer 1000 de lei pe zi şi nu făceam nimic". Sau pe Leonida Lari (care a prins pînă acum în Parlamentul României cinci legislaturi), cum explica faptul că ea vede diavolii şi extratereştrii din oameni şi că, deşi are cinci pisici, este convinsă că fiecare pisică ascunde în ea un extraterestru. "Vă rog frumos, luaţi formă de oameni, ca să pot comunica cu voi!", le spune ea entităţilor din alte dimensiuni care o vizitează. Nici Leonidei Lari, nici lui Dan Iosif nu li se părea anormal să vorbească despre aşa ceva. Una e dusă iremediabil în lumea ei, celuilalt "i se rupe" şi nu-l mai poate atinge nimeni. Ce-ar mai fi de zis? Doar că oamenii aceştia ne conduc, votează legi şi ne hotărăsc viaţa. Se spune că fiecare popor îşi merită conducătorii. Sîntem oare şi noi ca ei? Dacă hazul nostru de necaz este echivalentul vorbăriei lor?