Din nou despre adecvare

Duminica trecută, am asistat la o prelegere din seria „Conferinţele Teatrului Naţional“, ţinută de compozitorul Dan Dediu, pe tema „Despre travesti în muzică“. În fine, unora aceste date s-ar putea să nu le spună mare lucru. Cei care-l cunosc însă pe Dan Dediu ştiu că trebuie să se aştepte din partea lui la ceva neapărat captivant. El nu numai că este un extraordinar compozitor, dar şi un om de cultură foarte mobil, cu lecturi diverse, care-i permit să se plimbe cu nonşalanţă prin diferite zone ale culturii, prin diferite registre şi să ofere asociaţii din cele mai surprinzătoare. Şi face toate acestea fără să adopte limbaje sforăitoare sau poze eroice intelectuale. Dan Dediu este – şi în ceea ce compune, şi în ceea ce teoretizează – un spirit ludic prin excelenţă.

Aşa stînd lucrurile, puteţi intui cam ce a fost duminica trecută la Sala Atelier a TNB. Dan Dediu a vorbit şi a exemplificat la pian travestiul pornind de la Mozart şi ajungînd pînă la muzica de film compusă de John Williams pentru Star Wars sau la „Bohemian Rhapsody“ a trupei Queen. La Mozart a urmărit cum se dezvoltă o temă în variaţiuni – prin înveşmîntarea temei „cu podoabe în partea de sus“ (mîna dreaptă a pianistului), apoi „cu diferiţi pantofi“ (mîna stîngă a pianistului) şi ajungînd la travestiuri prin schimbarea modului din major în minor sau a măsurii. Aşa cum, în celebra „Sală a tronului“ din muzica filmului Star Wars, a indicat trei travestiuri de care s-a folosit John Williams: o parte din suita „Planetele“ de Gustav Holst, o alta din Simfonia a 9-a – „Din lumea nouă“ de Antonin Dvoˇrak, şi o alta din „Marşul nupţial“. Să vezi cum se transformă „Marşul nupţial“ în ceva ce anunţă apariţia figurii lui Vader – mi se pare de-a dreptul delicios!

Dincolo de toate calităţile de mai sus, Dan Dediu mai are una: ştie să-şi calibreze comunicarea în funcţie de public, ştie să fie adecvat. Adică înţelege că la o prelegere populară nu e cazul să vii cu un discurs pe care l-ai ţine în faţa Academiei Române şi nici cu unul pe care l-ai rosti la un congres al muzicologilor. Şi, în plus, are ştiinţa să popularizeze fără să recurgă la compromisuri, fără să „tabloidizeze“.

De ce povestesc despre toate acestea la o rubrică dedicată televiziunii? Pentru că, în opinia mea, aceasta este formula fericită a abordării culturii la televizor. Un discurs inteligent, ludic, mobil şi, mai cu seamă, adaptat mediului.

Există un canal care transmitea sau încă mai transmite seminarii pentru studenţii unei universităţi particulare. La prima vedere, fosta TVRM era cea mai „culturală“ sau „ştiinţifică“ televiziune de la noi. Discursuri docte, „academice“, de pe urma cărora poporul să se lumineze. Numai că poporul nu ştia cum să treacă mai repede peste acest canal, cînd butona telecomanda. De ce? Pentru că aşa ceva nu are ce căuta la televizor. Dacă era destinată exclusiv studenţilor de la „Spiru Haret“, ar fi trebuit să fie o televiziune cu circuit închis. Dacă însă avea în vedere şi publicul telespectator, e o problemă. Inadecvarea nu face decît deservicii culturii sau nivelului înalt la care ţinteşti. În fine, la TVRM nu era nici măcar nu ştiu ce nivel înalt, ci mai degrabă unul îndoielnic, chiar dacă judecăm lucrurile din punct de vedere exclusiv academic; m-am folosit de acest exemplu extrem doar pentru a ilustra un mod greşit de a te raporta la televiziune. Mod greşit pe care, din nefericire, îl întîlnim uneori şi la TVR Cultural, iar de la acest canal avem pretenţii, pentru că el chiar contează.

Dan Dediu a avut, de-a lungul vremii, două emisiuni la TVR Cultural: Aventura sunetelor şi apoi Muzici dintr-o expoziţie. Acum nu le mai are. Mare păcat!