Dilema TV
În spaţiul acestei rubrici, m-am abţinut de la bun început să scriu despre emisiunile sau despre apariţiile televizate ale colegilor mei de la Dilema. Mi-am zis că nu dă bine deloc să pară că ne lăudăm noi între noi. Aşa am ratat destule lucruri excelente de la televizor – pentru că, atunci cînd apăreau pe micul ecran, cei de la Dilema aduceau cu ei, în spaţiul public televizual, ceva din spiritul revistei.
Şi n-ar fi fost rău ca, în vacarmul general, să dau şi cîteva exemple de normalitate, de inteligenţă nefandosită, de spirit reflexiv neînregimentat în politica clişeului sau în clişeul politicii. (Iată că, spunînd lucrurile astfel, pare din nou că laud „propria marfă“. Deh, asta e! Măcar cu ocazia acestui număr aniversar, al Dilemei aflate la vîrsta majoratului, să nu ne împiedicăm de astfel de amănunte.)
Mi-ar fi plăcut, deci, să scriu despre talk-show-ul pe care l-a moderat Mircea Vasilescu acum mult timp la TVR 2, despre rubricile de prezentare de carte pe care le făcea Marius Chivu pe la diferite televiziuni şi, apoi, despre excelenta emisiune pe care a avut-o la TVR 1 – „Citeşte şi dă mai departe!“ – despre jucăuşele şi-n acelaşi timp mereu consistentele apariţii la televizor ale lui Alex. Leo Şerban, despre demonstraţiile de inteligenţă şi de cultură pe care le făcea Adrian Cioroianu de fiecare dată cînd era invitat într-o emisiune sau despre lucrurile de bun-simţ şi cu adevărat importante pe care le zicea Magdalena Boiangiu cînd era chemată să analizeze nu ştiu ce eveniment de politică externă sau să comenteze pe marginea vreunei cărţi, la emisiunea lui Cristian Tabără. (Din păcate, pe Magdalena Boiangiu nu o mai putem vedea în direct...)
Mi-ar fi plăcut, mai cu seamă, să scriu despre extraordinara emisiune Altfel, pe care o difuza în alte vremuri Realitatea TV, unde Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu ofereau de fiecare dată un adevărat spectacol cultural, indiferent despre ce discutau. Era o emisiune cu adevărat altfel în peisajul de bălăcăreală în ape mici cu care ne-au obişnuit televiziunile noastre.
Spuneam la început despre „spiritul Dilemei“, care era dus, în astfel de ocazii, şi în studiourile de televiziune. Acesta poate fi intuit din paginile revistei, dar doar atît. Cînd am ajuns la Dilema, în 1996, eram un cititor al ei şi deci intuiam şi eu ce e cu această revistă, dar aproape că am avut un şoc cînd am realizat despre ce era vorba. Redacţia Dilemei e aproape un falanster, ceva asemănător cu o societate utopică unde nişte oameni inteligenţi au un dialog civilizat şi construiesc pe baza acestui dialog, în ciuda tuturor diferenţelor de mentalitate, de vîrstă sau de viziune politică.
În această redacţie sînt oameni de stînga sau de dreapta, religioşi sau agnostici, în vîrstă sau tineri, cu voci, deci, foarte diferite în esenţă – şi, cu toate acestea, găsesc un limbaj comun, iar diferenţele dintre ei sînt folosite pentru a crea un discurs polifonic coerent. Dincolo de toate deosebirile, e un ce comun care-i uneşte. Un ce ajutat desigur de atitudinea relaxată şi lipsită de încrîncenări şi extremisme, de o anumită civilitate sau de un elementar bun-simţ – dar care rămîne, totuşi, inefabil. Cînd am ajuns la Dilema, am realizat cu surprindere că normalitatea poate, totuşi, să existe. M-am perindat prin multe alte redacţii, nu am mai întîlnit-o nicăieri. De altfel, în lumea în care trăim – mediatică sau nu – normalitatea e o rara avis.
Ca om care chibiţează pe marginea a ceea ce se vede pe micul ecran, visez cum ar arăta o televiziune în care lucrurile ar sta ca la Dilema. Un fel de Dilema TV. Ştiu că o astfel de televiziune altfel nu ar avea mari şanse de supravieţuire în jungla televizuală de la noi, dar nu e rău, din cînd în cînd, să mai fim şi visători.